Cum imi traiesc (si iubesc) viata la tara, intr-un sat linistit din judetul Mures, la 400 de kilometri de Bucuresti, in casa bunicilor mei.

[Despre dragoste materna si despre cum mi-a schimbat Vladimir viața. Articol publicat în “Adevărul de weekend”, rubrica “Dragoste moderna”, 22-23 octombrie 2011]

Foto: Adina BrânciulescuViata mea la tara #3

In dimineata asta, cat Vladimir se uita la « Cartea Junglei » am reusit sa mai scriu cateva randuri. A mers greu. La fiecare minut ma opream si ma uitam pe geam  la padurea care este tot mai rosie. Apoi mai Viata mea la tara #2trageam cu urechea la desenele animate. Mi se parea ciudat sa-l aud pe Baloo dublat in franceza, dar pe Vladimir nu-Viata mea la tara l deranja. Daca sunt animale, e fascinat. …nu stiu de ce imi este greu sa încep să scriu despre un subiect atat de drag precum fiul meu – o mogaldeata neastamparata si galagioasa. Poate pentru ca mi-a schimbat total viata si sunt prea multe de povestit. Ti-e cunoscut cumva sentimentul pe care-l ai cand te intalnesti cu un prieten foarte bun dupa ani de zile? S-au schimbat atatea si aveti atat de multe sa va povestiti  incat nu stiti de unde sa incepeti  si o lasati balta. Asta simt eu acum.

Cum eram

Lucrurile stau asa: de un an si cinci luni viata mea a luat o turnura neasteptata. Inainte, nici macar nu mi-ar fi trecut prin cap ca o sa locuiesc aici, intr-un sat la 400 de kilometri de Bucuresti, ca o sa inlocuiesc apartamentul din Militari cu o casa taraneasca. Ca sa intelegi despre ce vorbesc, iata-ma acum doi ani: redactor coordonator la o revista lunara pentru femei. Zilele se compuneau din iesiri, filme, masaj, aerobic si un job caldut, care ma incanta prin programul relaxat, pentru ca presiunea deadlineurilor se simtea doar o data pe luna. In plus, aveam parte de intalniri cu vedete, iesiri la evenimente, lansari de produse. Nu era rau deloc. Locurile mele preferate erau:  Cafeneaua Actorilor, “Motoarele” de pe Teatrul National, cateva cotloane prin Lipscani, pasajul Vilacros, CinemaPro, o carciumioara fara pretentii peste drum de facultatea de film si KFC. Planurile mele nu depaseau saptamana in curs.

Cotitura

Dar totul s-a schimbat. Nu trecuse o luna de la o promovare cand am anuntat ca sunt insarcinata. Mai tarziu, cand se profila o alta promovare, postul cel mai inalt la pe care l-as fi ocupat in așa-zisa mea cariera lipsita de stralucire, mi-am anuntat demisia, fara sa simt insa ca fac un sacrificiu – prioritatile mi se schimbasera. Nu am luptat pentru avansari in functie, sunt destul de lenesa din punctul asta de vedere si am suficient de mult bun simt ca s-o recunosc. Dar acum nu renuntam doar la un job, renuntam la stilul meu de viata din ultimii zece ani. Hotarasem sa plecam. Sa traim si sa ne crestem in liniste copilul. Eram pregatita pentru asta? Nimic nu te poate pregati pentru schimbari de asemenea amploare. Eram pregatita pentru Vladimir? Nimic nu m-ar fi putut pregati pentru nasterea si cresterea unui copil, oricat de mult il iubesc. Dar, dupa ce a intrat intempestiv in viata noastra si ne-a bulversat total, lucrurile s-au aranjat. Asta este un lucru important pe care l-am invatat odata cu nasterea lui Vladimir: oricat de ciudata ori dramatica este o situatie, lucrurile se asaza intr-un fel sau altul – fie că lupti si te incrancenezi, fie ca accepti ce se intampla. 

Bucuria

Vladimir si Catalin, sotul meu, se stramba si striga unul la altul. Astazi, Vladimir a capatat o julitura in barba si una pe varful nasului. Arata cu degetul  spre Catalin si scoate limba. Mai vrea joaca. Cred ca se simte bine aici. Se joaca cu catelul care s-a aciuat pe langa casa noastra, cu pisicile, face “mmmm” cand vede vaca si “brrr” la cal. Ma simt impacata, am sentimentul ca totul e asa cum trebuie sa fie.

Când zic ca “Miru” mi-a schimbat viata total nu ma refer doar la chestiunile “superficiale” si inerente noii situatii: nopti nedormite, griji pentru alimentatie, plimbari, vaccinuri sau chiar plecarea din Bucuresti. Este ceva mult mai profund. Este vorba de o metamorfoza interioara. Miru mi-a dat curajul sa fac schimbari pe care chiar si eu, maestra a nestatorniciei (am schimbat trei locuri de munca intr-un an fara sa am un motiv concret: nu era nimic legat de lipsa de avansare sau remuneratie, ci din motive legate de disconfort psihic, plictiseala si blazare),  nu as fi avut curajul sa le fac fara sa fi avut un motiv solid. La doar un an si cinici luni, baietelul asta este un motor care ma impinge mereu inainte.

Mi-a mai dat inca o lectie, cea a seninatatii si a libertatii: in orice pierdere este si un castig, putine lucruri sunt irevocabile si, daca ma scutur de dorinta de a-mi controla viata, sunt mai libera. Lucrurile care formau inainte universul meu au disparut de parca au fost o impresie. Discutiile la telefon si vizitele prietenilor sunt singurele care-mi amintesc de cum traiam acum doi ani. Deadlineurile, casa de acolo, vecinii nu mai sunt. Acum exista Vladimir, casa din Ibanesti, familia mea, gospodaria, diversele colaborari pe care le mai am si calatoriile ocazionale. Am “pierdut” un serviciu stabil, am castigat o viata cu familia. Desi schimbarea asta m-a debusolat si, o buna perioada de timp nu-mi dadeam seama cum se face ca in cateva luni am capatat un copil si am plecat din Bucuresti, cu timpul m-am acomodat. Insa asa cum cateva luni au fost suficiente sa ma scoata din viata mea obisnuita, imi dau seama ca e la fel de posibil sa ma intorc la cum era inainte ori sa ajung in alta parte. Pentru prima data, daca incerc sa scrutez viitorul, nu am nici cea mai vaga idee de ce s-ar putea intampla. Totusi, dupa ce iarna trecuta  am ajuns in Thailanda cu un Vladimir de doar noua luni, acum sunt pregatita sa merg si in Papua Noua Guinee daca e cazul, iar sentimentul asta imi da o infinita libertate si seninatate.

In fiecare dimineata, ne trezesc pe rand cocosul, pisicile si apoi Vladimir. Pe la ora sapte, pe geam intra o lumina aurie-rosiatica. Caprioarele au venit pana in dreptul casei si o ursoaica cu doi pui viziteaza pe rand toti vecinii. Noi strangem pere pentru tuica, mancam mere din batranii pomi ai bunicului careau devenit inalti pecum plopii, gatim, scriem, ne strangem recolta (slaba) din acest prim an. Experimentul de oraseni transformati in agricultori – gospodari a cam dat gres, spre amuzamentul vecinilor. Catalin incearca sa-l copieze pe Montaigne care, la vreo 30 de ani, a renuntat la functii si onoruri si s-a retras la castelul lui ca sa-si scrie volumele de “Eseuri”.  Asta am primit in schimbul vietii urbane, spre asta am fost impinsi de un resort interior de cand s-a nascut baiatul nostru.

Nu stiu cat va dura, chiar si Michel de Montaigne a acceptat intr-un final o onoranta functie si a plecat de la castel. Poate e o scurta evadare, poate e  o viata de om – habar n-am, dar atat cat dureaza, ma bucur de ea. M-am aruncat in aceasta experienta cu toata fiinta mea. Pentru toate astea, si pentru tot ce am scris pana acum, ii sunt recunoscatoare lui Vladimir. El m-a impins spre o schimbare dupa care, fara sa stiu, tanjeam si pe care nu o puteam intreprinde fara sa am un motiv. El mi-a dat curajul schimbarii si seninatatea acceptarii, m-a facut sa simt libertatea si sa redescopar sentimente care se ascunsesera bine prin colturile sufletului meu. Necunoscutul nu mai inseamna teama, ma bucur sa traiesc prezentul si nu-l mai transform  intr-un umil servitor al unui viitor incarcat de scopuri si ambitii. Pentru lectiile de viata pe care mi le-a dat, fara mustrari sau certuri, doar existand – il respect pe Vladimir si-i port o infinita recunostinta.

  • Articol publicat  in Adevarul de Weekend, 22-23 octombrie 2011, rubrica “Dragoste modernă”