Îi place să scormonească prin mușuroaiele cârtițelor, să latre la vecinii care trec prin dreptul casei, să roadă tot ce-i pică în gură și să alerge după căprioare.

Viața la țară cu un câine liber

Chibut il intampina pe Vladimir la intoarcerea de la gradinita.

Când se plictisește să stea pe-afară, bate (zgârie) la ușă, când vrea afară, se-ntinde alene și dă cu laba în ușă, când se joacă/ când se bate cu motanul și încinge niste partide de joacă cu Vladimir din care nu știi cine iese… întreg. Aceasta este Chibuț, cățelușa noastră și cel mai nou membru al familiei noastre, care a adus mult haos, dar și voie bună în viețile noastre.

“Oamenii normali poartă în buzunare chei, telefon sau bani. Tu ai numai slănină, bucăți de cârnați și furi mâncare din casă pentru ea”, a comentat Cătălin acum câteva săptămâni, în timpul unei sesiuni de dresaj în care o învățam pe Chibuț comanda “șezi” (am reușit să o învăț să răspundă la “șezi” – acum o execută fără să i-o cer, e suficient să mă vadă că se așază și mă privește cu limba scoasă – și să vină la mine imediat ce o chem; desigur, sistemul de recompensă este de bază și, uneori, am impresia că vede în mine un mare os sau o bucată carne pe care o țin prin buzunar). Adevărul este că nu e ușor și am nevoie de multă răbdare ca să o educ, măcar puțin. Ca să-mi fie mai ușor, încerc să iau totul ca pe o joacă și, când Vladimir doarme sau este la grădiniță, mă relaxez ieșind la Chibuț, cu o cană de cafea și petrecem ceva timp împreună exersând comenzile astea (cred că e cazul să merg mai departe, aș vrea să pot ieși cu ea prin sat, prin oraș, să o pot lua cu mașina, dar habar nu am cum o să fac asta).

Un sfat de aur, pe care mi l-a dat Vlad Popescu de la Caini utilitari.ro (și stăpânul unui superb cățel pe nume Codruț)a fost, după ce i-am spus toată povestea lui Chibuț, să o fac să simtă, atunci când este nesigură sau dacă-i este frică de ceva/ cineva, că găsește siguranță, prietenie și alinare la mine. În loc să adopte un comportament defensiv – agresiv (câți dintre noi nu devin ofensivi când ne este frică), să știe că, dacă vine la mine, totul va fi bine. Lucrul acesta m-a făcut să văd relația câine – om într-o cu totul altă lumină. Eu știam că un câine trebuie certat, că mai trebuie și atins, că educația înseamnă frică… chiar ajunsesem să fac asta pentru că mă simțeam în unele cazuri depășită de situație, iar când o strigam nici nu mai venea la mine. Cred că-și pierduse încrederea în mine, îi era teamă de mine și nu avea niciun motiv să mai vină. Slavă Domnului, fusese o strategie de scurtă durată, iar atinsul însemna să-i dau peste fund, dacă o prindeam. Oricum, am reparat asta în câteva zile cu recompense, mângâieri, am vorbit cu ea etc.

Ieri, Cătălin mi-a spus că nu a mai văzut niciodată un câine atât de liber și de fericit, care aleagă în voie pe dealuri în plimbările pe care le facem zilnic, care scormonește prin toate găurile pe care le găsește sau umblă cu un os în gură și câte o jumătate de oră apoi îl îngroapă într-un loc știut numai de ea. Are două locuri strategice de unde păzește casa: un delușor în fața casei, de unde vede tot ce mișcă și o zona mai înaltă din spatele casei pe unde trece o cărare (o scurtătură pe care o folosesc vecinii).

În fiecare zi, pe aici vin patru căprioare. Pasc liniștite, nederanjate de prezența noastre și, mai nou, nu se sperie nici de Chibuț, care țâșnește spre ele ca o săgeată. Prima oară m-am speriat când s-a repezit spre ele. Deja îmi imaginam că o să se întâmple un masacru. În câteva clipe, după ce le-am văzut salturile lungi și săriturile peste gardul vecinului, mi-am dat seama că, pentru ele, nu este decât o joacă, iar pentru câine un exercițiu fizic bun (Chibuț aleargă ce aleargă și după câteva minute se lasă păgubașă).

Desigur, vecinii se uită la mine ca la un fenomen: nu leg câinele, îl las în casă, îl las cu Vladimir – sunt lucruri pe care mulți oameni așezați de pe aici nu le înțeleg. Acum fac planuri pentru un țarc (deși are două căsuțe în care nu se sinchisește să intre, o magazie mereu deschisă, la dipoziția ei, pe care nu o folosește) chiar dacă e limpede ca lumina zilei că ea preferă să fie cu noi și dacă nu în casă, măcar în fața ușii. Totuși, mă gândesc că nu strică un țarc, e bine să fie acolo…

Mă bucur însă că-l văd pe Vladimir că învață să se comporte frumos cu câinele, că este mai înțelept decât mine când întâlnește alți câini (mie îmi este frică de nu mai pot), că stă mai mult pe afară și că, în loc să stea pe calculator sau la televizor, se joacă cu Chibuț fotbal sau fac cine știe ce prostii.

Provocarea de acum este să o învăț cu lesa, să meargă liniștită lângă mine și să se comporte civilizat în oraș. Totuși, mă întreb, ce șanse sunt să reușesc asta cu un câine liber, care nu asociază lesa cu plimbările (cum probabil se întâmplă cu câinii crescuți la apartament), ci o vede ca pe un accesoriu enervant pe care i-l tot pun la gât în ideea că se va obișnui cu el… Cumva-cumva o vom scoate la capăt, deocamdată ne bucurăm de joacă, de plimbări și de minutele de dresaj-joc.

PS: În urmă cu aproape patru ani, în Thailanda, Vladimir, care nu mergea încă în picioare, s-a împrietenit cu o cățelușă care semăna la perfecție cu Chibuț. Privind pozele de mai jos, am impresia că este tot Chibuț, doar că Vladimir a crescut 🙂