Ingenioasele instalatii hidraulice traditionale isi traiesc ultimii ani de glorie.

Intr-o zi, am luat toate presurile din casa, le-am urcat in masina si am mers cu ele la valtoarea din sat. Am luat si o vecina ca sa-mi arate ce trebuie facut. Dupa ce femeia de dinainte si-a incarcat paturile in caruta, am aruncat presurile in “cuva” conica, am ridicat stavilarul si apa a venit cu forta mare, invartindu-le, sucindu-le si rasucindu-le ca o uriasa masina de spalat. Intre timp, ne-am asezat pe iarba sa mai povestim una-alta. Locul e frumos: la umbra, langa apa,  liniste, miros de iarba proaspat cosita… mai ca ma lua somnul daca nu trebuia sa scot presurile din valtoare.
Cand lumea vine aici, spune ca vine la valtoarea lui Sorin politistu’. Gospodaria e mare. Au casa frumoasa, animale, chiar si o pereche de pauni, gradina si faneata. Nu au gard. Cine are nevoie intra, merge la valtoare, spala si apoi plateste.

Asa am facut si noi. Dupa ce am scurs presurile, le-am intins pe sfori si le-am lasat sa se usuce la soare. Totul a durat o ora si jumatate. Pretul –  “dati cat vreti”, ne-a spus proprietara din pragul usii. Zece presuri – zece lei.

In satul Ibanesti (judetul Mures), pe Valea Gurghiului, mai sunt inca 2-3 valtori in stare de functionare, unde femeile aduc  presurile, paturile si toalele mari care nu se pot baga in masina de spalat. Acum jumatate de veac functionau aici 60 -70 de valtori care mergeau fara intrerupere, iar valtoritul era o ocupatie banoasa. Erau si pive, acum expuse doar in muzee, unde erau batute panurile  (suluri de tesatura din lana) ca sa se ingroase.

O lume moare, alta se naste

Valtoritul si piuaritul sunt imaginile unei lumi tot mai estompate din trecut, un univers  rural in care femeile torceau lana din august si pana la Craciun, si cand fetele primeau toale ca zestre. Acum, casele de la tara sunt mai amenajate si mai puse la punct decat apartamentele  de la oras. In istorie, regii si nobilimea construiau castele si catedrale ca sa-si arate puterea si statutul. Acum, oamenii construiesc case. Perfect utilate, cu persane sau mochete la moda, perdele moderne, jaluzele si termopane, gresie si faianta fistichie, pereti fini de rigips si tapiterii bogat ornamentate. Nu mai au presuri sau paturi vechi, si nu mai poarta straie din lana, ca pe vremuri. Nici macar nu mai sunt atat de multe oi pe aici… Asa ca masinile de spalat automate le sunt suficiente. Lumea a evoluat, iar in noul peisaj nu mai este loc pentru valtori si pive.

 

 

Emanoil Gliga s-a ocupat de valtori 30 de ani.

Poveste valtoreasca

Gliga Emanoil are 79 de ani, pare de 50 si are mai multa viata in el decat un barbat de 30 de ani. Este inalt de vreo doi metri, suplu, dar puternic, cu cinci degete la doua maini, restul pierdute la “tarcula” (circular), cu ochi vioi si surazatori. Toata lumea il stie de Manaila al lui Militon, dupa nevasta. Cand s-a insurat, a intrat intr-o familie care avea din mosi stramosi valtoare si piua. A invatat si el meseria, si 30 de ani a umblat prin sate si comune, pana la Cluj si la Bistrita, de-si umplea caruta cu toale si panuri pe care le aducea acasa, la valtoare . Oamenii plateau la metru liniar si o panura mare costa cam cat o zi de coasa. Dupa Revolutie, valtoarea s-a stricat si nu a mai reparat-o, caci nu prea mai venea nimeni. Acum vrea sa se apuce de una. Nu-l costa nimic si ia doar vreo doua saptamani .

“Mai demult, cand fetele se maritau, mergeau la casa lor cu cate o caruta de toale si o muiere facea cate cinci sase toale. De cum era bostanul cat cupa, toarcea  intr-una. Acum sta si se uita la televizor. Atuncea torcea lana de vara si pan’ la Craciun, acum ii da foc, ca pretu-i mai nimica”, povesteste nenea Manaila. “In anii ‘70, cand au fost inundatiile, apele au luat toate valtorile. Am lucrat trei luni de zile, am largit locul si am facut si piua, si valtoare. Le-am  avut pana acum, dupa revolutie. O sa facem alta de suvenir, ca sa vada lumea ce a fost inainte.”

 

Masinile de spalat pe stil vechi

Valtorile si pivele se aflau in imediata vecinatate, pe cursul unui rau cu o inclinatie care sa permita formarea unei caderi de apa.  “Facem un butuc gros de 40 de centimetri, il taiem roata imprejur , il scobim, bagam acolo razlosi (ca niste doage de butoi distantate), de doi metri inaltime, si-l fixam apoi in pamant, cam la 70-80 de centimetri”, imi explica nenea Manaila. Apa vine din Gurghiu pe un jgheab (scoc) si curge  pe marginea valtorii ca sa formeze un vartej si sa invarteasca hainele. Debitul este reglat de un stavilar pus la capatul de sus al scocului. Rezultatul este  o masina de spalat arhaica, ecologica, cu consum zero, in care cuva este o constructie conica rasturnata.  Simplu, dar ingenios si folosind resursele locului. Apa curge tot timpul pe valea Gurgiului, iar lemn este din belsug. In 15-20 de minute hainele sunt gata spalate. Dura mai mult in cazul toalelor care erau aduse sa se indeseasca si ingroase.  In mod traditional, langa valtoare era si o piua. O roata mare si grea cu un ax in mijloc, invartite de forta apei, care actionau 12 ciocane. Acestea  bateau alternativ panurile  asezate in niste troci; erau sase troci cu cate doua ciocane , care tot bateau panurile ca se ingroase si sa se faca pufoase. Cam la jumatate de ora, peste ele se turna apa apa cu galeata, la inceput mai rece, apoi mai calda.

Odata, pe valea Gurghiului erau mori de grau si de porumb, valtori si piue de le pierdeai numarul. Ce s-a intamplat mai departe a fost un lucru firesc: tehnologia moderna a inlocuit, trepat, metodele traditionale.

 

Norvegia investeste in valtori

In cadrul unui program cultural initiat de Norvegia, Muzeul Satului Maramuresan din Sighetul Marmatiei a primit o finantare de 550.000 de euro care s-a intins pe durata a doi ani, 2009-2011. Suma a fost acordata pentru reproiectarea si restaurarea instalatiilor tehnice populare actionate de apa si pentru construirea unui canal pentru alimentarea acestora cu apa. Obiectivul: sporirea gradului de protectie si de intretinere a patrimoniului cultural.

In martie 2008,  venea in Romania ca sa-si ocupe postul de proaspat ambasador al Norvegiei. A intrat in tara pe la Oradea si a traversat Transilvania. “Prima impresie a fost ca m-am intors in mediul rural norvegian din tineretea mea, acolo unde am crescut”, a povestit diplomatul. Ulterior, a devenit sustinator de programelor de sprijinire a patrimoniului cultural al Romaniei.

Finantarea, parte a unui program mai amplu, s-a facut in baza granturilor

Spatiului Economic European (SE), acordate de Islanda, Liechtenstein si

Norvegia – semnatare ale Acordului privind SE.

Articol publicat in Adevarul de Weekend, 8-9 octombrie 2011.