E o iarnă friguroasă, dar  frumoasă. E ger, dar avem zăpadă – albă şi curată, nu munţi de zăpadă cu noroi care ocupă locuri de parcare. Nu avem trafic aglomerat, ca de fiecare dată când se anunţă vreme rea, şi nici isteria codurilor meteo.

tablou-de-iarna-ii-5

 

 
Pur şi simplu e o iarnă aşa cum Vladimir nu a mai văzut până acum (şi care pe Cătălin, mereu înfrigurat, îl îngrijorează teribil). Aşa că zilele astea nu prea am stat pe-acasă, am tot colindat şi am început să învăţăm locurile de pe aici.
Cea mai frumoasă zi a fost cea în care Zoki ne-a dus pe Sirodul Mare. Mersesem vara, dar niciodată iarna. Fusese o noapte foarte friguroasă şi deja ajutase două maşini care nu mai porneau. Înainte să plecăm, mai trage şi tractorul vecinului Vlăduţ, de-l lasă pe Cătălin cu gura căscată. “Dacă maşina poate să tragă tractorul ăsta, eu cobor şi îi pup roţile”,  exclamă el. Nu-l las să facă asta, gândindu-mă la câţi câini or fi trecut pe lângă ea….
Pornim mai departe şi umblăm ceva vreme fără rost, pe Larga, apoi spre Bafta, până când hotărâm să mergem pe Sirodul Mare. În faţa nostră, se vede un rând de urme de maşină. Zoki vrea să vadă până unde au putut merge. Cătălin priveşte cu îngrijorare cum creşte stratul de zăpadă. Vladimir mănâncă ciocolată găsită prin maşină. Eu privesc absentă pe geam. “Inimoasă”, maşină urcă.
Şi tot urcăm până când nu am mai avem cale de întors. La un moment dat, urmele  se opresc, dar cum maşina noastră este mare, nu putem întoarce şi o ţinem tot înainte. Semnal la telefon, inexistent. “Ce facem dacă rămânem aici?”, întreabă Cătălin. “Trebuie să o luăm pe jos?”
“Păi cum altfel?”, răspunde Zoki, trăgând din ţigara electronică. “O luăm înapoi pe urmele maşinii. Dar s-o lăsăm puţin să se odihnească”.
Cătălin sare imediat din maşină  şi o ia în sus. Eu privesc uluită peisajul încremenit care ne înconjoară. Totul este acoperit cu un strat gros de zăpadă. Din când în când se aude cum cade cu zgomot surd de pe molizi, care, cu crengile aproape lipite de trunchi din cauza greutăţii care îi apasă, par nişte lumânări drepte şi înalte. Cerul este de un albastru viu, incredibil. Fac doar câteva poze pentru că mâna îmi îngheaţă pe aparat în câteva secunde. Cătălin se întoarce îngrijorat. Nu avem unde să întoarcem. Zoki rămâne calm. “Atunci mergem până sus, găsim noi un loc.”
Maşina pleacă din prima fără rateuri, ca un mânz care a stat o săptămână în grajd şi acum e scos la aer. La scurt timp, ajungem într-un loc larg, întoarcem şi oprim. Mâncâm nişte cârnaţi de casă cu muştar şi ne mai plimbăm. “E cel mai frumos loc pe care l-am văzut”, spune Cătălin şi-mi ia aparatul să fotografieze zăpada pufoasă, care seamănă cu miliarde de cristale strălucitoare…  sau fulgi de porumb, după cum zice Vladimir. Am îngheţat rău, dar nu ne dăm duşi. Este locul în care lui Cătălin i-a plăcut iarna. Iar ăsta e lucru mare!