Nu a fost ușor să mă obișnuiesc cu ei. Mi-a luat vreo jumătate de an. De fapt, mi-am dat seama că mi-au pătruns în suflet doar după ce am plecat din Ibănești.

Printre oamenii din Ibănești

Vladimir a dat fuguța după furca lui de lemn să le ajute pe Lenuța și pe Roxi la strânsul fânului.

Până acum, am locuit mereu la bloc. Aveam o ușă metalică, solidă, balcoane închise. Interfon la intrare. Răspundeam și deschideam doar dacă doream. Când ieșeam, îmi îndesam căștile în urechi sau citeam o carte în metrou. Oamenii din jur nu mă cunoșteau, eu nu-i cunoșteam. Ce treabă aș fi putut avea cu ei? Îmi plăcea să fiu lăsată în pace și credeam că așa trebuie să fie. Casa bunicii mele, din Râșnov, era pe gustul meu. O casă cu poartă din fier, înaltă, prin care nu puteai să vezi nimic. Intram acolo, închideam poarta și gata, eram ruptă de restul lumii.
În urmă cu șase ani, când am ajuns aici, în Ibănești, primul meu gând a fost că am nevoie urgent de un gard solid. Proiect respins din start de Cătălin – prea costisitor, terenul e prea mare, vecinii sunt departe și nu avem nevoie. “De ce să punem gard? Să despărțim terenul nostru de restul fâneței? N-ai vecini atât de aproape ca să punem gard!” Am abandonat (momentan) problema, reluând-o din când în când, dacă simțeam o ocazie favorabilă. Dar, în curând, problema s-a agravat și mi-am dat seama că, fie cu gard, fie fără gard, nu putea fi rezolvată ușor: vecinii au început să vină. Fără gard, sonerie, lanț la ușă – definitorii pentru siguranța, confortul și liniștea mea – oamenii intrau în casă, peste mine. Mă simțeam expusă și vulnerabilă.
Avem două uși puse față-n față. Într-una din zile, pe la începuturi, cum stam în camera din față, numai ce o văd pe lelea Ioană traversând în mare viteză camera cealaltă. Intrase pe ușa de la bucătărie și ieșea pe cea de la cameră. Totul în câteva secunde. Am înlemnit. În altă zi, vecina Lenuța, cum nu am auzit-o venind, a început să mă caute prin casă. Culmea a fost când m-am refugiat în camera pe care am improvizat-o în pod ca să-l pot adormi pe Vladimir (avea vreo două luni pe atunci). N-am deschis ochii, pentru că aproape adormisem, dar am auzit zgomotul de pași și vocile șoptite cu care lelea Ioană și Stela se minunau privindu-mă cum dorm lângă copil,  ce înger e etc. Apoi, mai erau copiii, care tot veneau să-l vadă pe Vladimir și să se joace cu el. Cum eu încercam să mai scriu câte ceva în perioada aceea și timpul îmi era împărțit și gândit la minut, vizitele lor mă dădeau cu totul peste cap. Scriam pe apucate, doar când Miru dormea și aveam liniște, făceam de mâncare printre picături, iar venirea lor mă scotea din ritm pentru că-mi era frică să-i las singuri, nesupravegheați.  Toate astea puse cap la cap, plus câte 4-5 treziri pe noapte, mă aduseseră la capătul răbdării. M-am bucurat când l-am descoperit pe Zoki – ursuz, tăcut, de scoteam cuvintele cu cleștele de la el. Mergeam la magazinul lui pentru brânză și pâine și știam că nu mă întreabă cine sunt, a cui sunt, de unde sunt și că nu trebuie să încep să leg o conversație. Îi eram tare recunoscătoare și chiar mi-a câștigat simpatia în felul acesta.
Lucrurile s-au schimbat când ne-am întors în București. Din nou la birou, cu un serviciu comod și călduț (cu deadline-uri lunare, deci nu exista presiune prea mare), la o revistă pentru femei, și  cu o grădiniță particulară pentru Vladimir de care eram foarte mulțumită – îl lăsam dimineața și-l mai luam când mă întorceam de la birou, cu program de somn, joacă multă afară, patru mese, al căror meniu era gândit cu un nutriționist. Lucrurile păreau că se aranjează. Dar nu a fost așa. Atunci a început să mi se facă dor de locul și de oamenii de aici. Mă gândeam cu nostalgie că aici nu am nevoie de program de plimbare, că este suficient să-mi las copilul să iasă pe ușă și că este la aer. Îmi era dor de aerul curat și de liniștea dealurilor, eram sătulă până peste cap de slalomul printre parcări și mașini lăsate pe trotuar, de drumul birou-casă și casă-birou într-un metrou supraaglomerat și de fuga zilnică spre grădiniță. Mai era și afurisita de “Telemea de Ibănești”, pe care o găseam în Mega-Image-ul de lângă noi… și mă gândeam că e făcută la doar zece minute de casă și că cineva din Ibănești, poate Ovidiu, al domnului Alexandru, venise până aici să o aducă. Când ne-am întors în București, credeam că voi ieși des în oraș cu prietenele mele, dar nu a fost așa. Fiecare avea acum alte priorități. Una se mutase din București, alta avea și ea copil mic și locuia în celălalt capăt al orașului, alta avea un priect personal care-i ocupa tot timpul liber. Simțeam că nu am tras lozul câștigător. Am început să dau telefoane în Ibănești. Îl mai sunam uneori pe vecinul Virgil, iar dacă la birou simțeam că mă sufoc, o sunam pe Lenuța ca să văd ce mai face, ce noutăți mai sunt și glumeam că, în cinci minute urc la ea, așa că poate pune de cafea. Era legătura mea cu lumea de care-mi era dor.
Printre oamenii din Ibănești #1
Datorită internetului și unui context surprinzător și favorabil, lucrurile s-au aranjat în așa fel încât am putut să ne reîntoarcem. Nu, nu avem gard nici acum, dar începem să ne gândim serios la unul. Motivul nu mai este că vreau să pun un zid între mine și lumea exterioară. Unicul motiv pentru care am face un gard sunt animalele. De două nopți, ursul vine până la vreo trei metri de casă și-l aud cum mormăie. Apoi, tot apar niște câini, habar n-am dacă or fi ai cuiva, după care Chibuț s-a tot luat, a plecat cu ei, așa că am fost nevoită să iau măsuri disciplinare drastice.
Vladimir și copiii au crescut. Acum se joacă ore întregi, cu Roxi, în special, fără să-mi mai fac griji că, Doamne ferește, se întâmplă ceva. Ieri au făcut singuri-singurei o prăjitură cu zmeură și cacao și acum plănuiesc un tort de clătite. Mă uit la ei și mă minunez cum trece timpul.
Oamenii au înțeles că, deși nu lucrăm la fân, nu avem grădină ca a lor, totuși ceva-ceva facem și noi. “Voi lucrați cu capul și asta e tare greu”, mi-a spus lelea Ioană, care, când vine pe la noi, este mereu îngrijorată să nu ne deranjeze. “Sper că nu vă conturb, stau doar puțin ca să puteți lucra. Nu știu cum puteți învăța atât”.
Stela nu vine pe la mine. Ne oprim să mai discutăm când trece pe aici în sus sau ne întâlnim pe la vecine, dar este prezentă (aproape) zilnic în viața mea. Ca să ajungi la ea treci pârâul, mergi puțin peste deal, dar asta nu contează, că eu tot aud când strigă sau vorbește tare. Dacă e liniște din direcția aceea, știu imediat că nu este acasă. Prima oară când am auzit-o, am crezut că s-a întâmplat ceva, că cere cineva ajutor. Dar acum știu – e Stela, vecina, e acasă, e bine și totul e în regulă.
Cu Lenuța mă văd aproape zilnic, cel mai probabil la cafeaua de dimineața – eu o anunț că urc la ea, ea pune de cafea. Merg și pe la Floarea, Miluca, iar Cătălin se minunează: cum un om, care intră-n panică dacă-și depășește programul cu 15 minte, își poate duce copilul la grădinița pe la ora 8.00 și se mai întoarce acasă la 10.30? Iar cu Zoki, povestea s-a schimbat. Merg pe la el și discutăm de tot ce se poate – de la ce e prin țară, ce e la televizor, despre mașina lui care-mi place la nebunie și aș vrea să ne luăm una asemănătoare, despre pescuit, Cătălin etc. Iar Vladimir spune că Zoki, omul ăsta care cred că i-ar putea fi bunic, este prietenul lui cel mai bun.
M-am făcut și eu vorbă mai lungă, înțeleg conceptul de “haidați de povești, pe la noi”, iar când Vlăduț vine la cosit lângă noi, nu mai fug în casă, ci merg să vorbim, îl invit la umbră sub nuc. Prin sud, pe la Cătălin, este o vorbă – “umbli de parcă ești cățeaua lui Borborici”. N-a știut să-mi spună de unde vine asta, cine a fost Borborici și cum era cățeaua lui, dar mi-a zis că așa se spune despre oamenii care pleacă și uită să mai vină acasă… Și cam așa îmi zice el că sunt.