Din culisele realizării articolului despre Valea Gurghiului

Povesti depe Valea Gurghiului

La deschiderea noii stâne din Poiana Obârșii/ Foto: Costas Dumitrescu

Sunt multe lucruri care rămân nescrise într-un articol. Partea cea mai “dureroasă” vine după ce te-ai chinuit să dai o formă materialului, când îl simți coerent și închegat, dar afli că  trebuie să tai din el jumătate – iar ție ți se pare că rămâne incomplet, că șchioapătă și că tocmai lucrurile la care ai renunțat erau cele mai frumoase şi de atmosferă.
Pe lângă asta, mai sunt și lucrurile pe care le trăiești în timp ce documentezi sau îl scrii, oamenii pe care-i întâlnești, care te ajută și care nu-și găsesc locul în el. Așa că, întotdeauna am avut impresia că articolul, în forma finală, în care ajunge la cititor, este incomplet. Tocmai de aceea, m-am hotărât să scriu despre câteva momente care mi-au rămas în minte din perioada în care am lucrat la articolul despre Valea Gurghiului și care merită să fie împărtășite.

Cum a apărut ideea

Mă gândeam de mai mult timp să adun laolaltă, într-un articol amplu, ceea ce consider pitoresc și reprezentativ pentru Ibănești și Valea Gurghiului, în general. Tot amânând, m-am obișnuit cu locurile de pe aici, nu mai vedeam ineditul care ar putea fi scos în față și, încetul cu încetul, mi-am pierdut entuziasmul și încrederea în posibilul proiect.
Până vara aceasta, când o tocană la ceaun a fost pretextul unei întâlniri cu rudele mele din satul învecinat, Orșova. “Adina, nu ar fi frumos un articol despre Valea Gurghiului?”, m-a întrebat într-o doară unchiul meu, Călin Pop (profesor la Colegiul Silvic din Gurghiu; despre colegiu voi scrie, sper, într-un articol viitor). “Locuri frumoase sunt, dacă vii aici, nu te plictiseşti, găseşti o grămadă de scris şi o parte dintre lucruri le-ai tot scris. Valea asta n-are nevoie decât să fie ajutată, să fie cunoscută și de alții. Așa cum vă place vouă și prietenilor voștri, așa poate să placă și altora.” Eram doar la câțiva pași de casă. Am privit în jur și locul, atmosfera, compania, aromele care veneau din ceaun (tocană pregătită doar de el şi după rețeta lui secretă) mă inspirau. Simțeam că am articolul în fața mea. După această discuție cu el, am început să mă gândesc tot mai serios la subiectul ăsta.
Apoi, să nu uit… mai era şi Zoki, de la magazinul de jos, care nu-mi dădea pace o clipă. “Mai scrieți și de România, mai scrieți de bine și de țara asta! Uită-te în jur, ai tot ce-ți trebuie – dealuri, păduri, aer curat, mai lăsați-mă cu prostiile voastre! Ce nu e bine la noi?”. Asta era placa pe care o auzeam zilnic.

Îndoieli

Chiar și așa, simțeam în continuare nevoia de confirmări de la cei din jur. Îmi era teamă ca, printre articolele despre colțuri exotice din lume, Valea Gurghiului să nu fie considerată plictisitoare și neinteresantă. Putea oare să rivalizeze cu ţările tropicale, mediteraneene, cu experienţele inedite care pot fi trăite în alte părţi? Eu mă gândeam să scot în faţă castelul Lăpuşna când Valea Loirei are o salbă de castele!
De aceea, oricine venea la noi era victima unui chestionar necruţător – dacă i se pare frumos şi ce este frumos, de ce vine aici, îi plac locurile pe unde l-am dus, de ce etc. Când un prieten din Londra mi-a spus că e “genial” și că vrea să-și lase copilul la noi în vacanță m-am simțit de parcă aș fi obținut o mare victorie. Iar venirea lui Costas (Costas Dumitrescu, cel care a realizat fotografiile, inclusiv imaginea de copertă) mi-a îndepărtat orice îndoială.

Costas, Elena (şi stâna de la Obârşii)

Venirea lor m-a cam luat pe nepregătite. Casa era în aer (la propriu), cu un colț exterior suspendat ce trebuia consolidat. Bonus: un meșter în interior care dărâma și construia la loc. Nu știam cum o să împac dezastrul din casă cu venirea unor prieteni cu care aș fi vrut să stau la taclale, plus realizarea celor mai importante fotografii pentru articol. “Optimist”, Cătălin îmi dădea zero șanse de reușită și mă sfătuia să amânăm articolul. Dar, ce-i în mână nu-i minciună, așa că m-am încăpățânat să nu pierd momentul.
Călin mi-a sădit ideea în minte, Costas a venit cu viziunea de fotograf, dar timpul era scurt (îl “aveam” pe Costas doar pentru câteva zile). Trebuia să jonglăm cu meșteri, materiale de construcție (pe care le-a preluat Cătălin în acele zile), ca să-i pot arăta locurile lui Costas, urmând să completez, dacă era cazul, cu imagini din arhiva mea de fotografii. Atunci a intrat în ecuație primarul Ibăneștiului, Dan Vasile Dumitru, care mi-a ajutat şi accelerat demersul: m-a pus în legătură cu oamenii pe care doream să-i întâlnesc pentru articol, pentru poze, mi-a dat sugestii și chiar ne-a invitat la deschiderea noii stâne de la Obârșii.
“A mers miel și s-a întors zmeu”, așa îmi place să spun despre Elena, simpatica soție a lui Costas, care ne-a însoțit la deschiderea de la Obârșii. Eram puțin nervoasă – nu știam cum se vor simți, îi duceam într-un loc nou, printre oameni străini lor. Mă simțeam cu musca pe căciulă pentru că simţeam că începusem cu stângul fiindcă fusesem nevoită să-i trimit la o pensiune, lucru pe care nu l-am făcut niciodată cu niște prieteni. Dar cum Elena era tare curioasă să vadă ce înseamnă o “stână europeană”, ne-am urcat în maşină şi ne-am dus cu toţii. Cât timp Ioan Agapi, director executiv la Federaţia Agricultorilor de Munte Dorna (care semăna teribil cu actorul francez Daniel Auteuil), mi-a făcut un tur, explicându-mi direcțiile proiectului și ce presupune o stână la standarde europene (lărgindu-mi orizontul limitat la “gresie și faianță pentru ciobani?”; mi-am propus revin mai târziu cu un articol mai detaliat şi despre acest subiect), Elena a început să se simtă în largul ei. Costas, după ce a surprins câteva cadre, pândea ceaunul și boațele cu aparatul de fotografiat în mână. Mi-am zis că știe el mai bine decât mine ce face și m-am alăturat Elenei.
“Îți dai seama, tu-i vezi pe bărbații ăștia cum taie ceapa, cum lucrează la tocană? Ai mai văzut aşa ceva? Cum să nu-ți placă? Și tu vezi câtă grijă au să nu li se ardă mâncarea?” Elena era uimită. Şi-a băgat nasul în toate oalele, cratițele, s-a “îndrăgostit” de lelea Lenuța și tetea Traian de la stână și a trecut de la regimul ei alimentar strict, la cel de pe aici: s-a ospătat cu mămăligă, tocană, guiaș, jinars. A plecat purtând cu mândrie titlul de “socășiță” (cea mai bună bucătărească) și, ca să ne arate că a învățat ceva, la întoarcere nu s-a lăsat până nu a pregătit cu mâna ei niște boațe, așa cum le-a făcut tanti Lenuța la Obârșii.
Privind-o pe Elena, am simțit ceva asemănător cu ceea ce trăisem la ceaunul lui Călin. Atunci simțeam că am articolul sub ochi, acum că toate îndoielile îmi sunt spulberate.

În jurul ceaunului şi a boaţelor

Nu degeaba Costas a tot dat târcoale ceaunului de la Obârșii. El vedea cadrul, așezarea, ineditul şi a surprins esența locului și a momentului.
De altfel, pentru mine, imaginea cu ceaunul și boațele din jar este o metaforă a  acestui loc: ceaunul se face în natura, la foc, la aer curat; un ceaun cu tocană nu este doar mâncare – este prilej de bucurie, de sărbătoare, de depănat povești, de băut jinars. Și cam asta reprezintă pentru mine Valea Gurghiului.
Am așteptat cu sufletul la gură imaginile lui Costas și apoi alegerea copertei, cu sondajul lansat pe pagina de Facebook National Geographic: Valea Gurghiului sau Parisul – un colț din România lipsit de notorietatea altor văi (vezi Valea Prahovei, Valea Oltului, Valea Jiului) sau Parisul splendid, strălucitor, ușor recognoscibil, cu simbolul său, Turnul Eiffel? Rezultatul a fost clar – publicul a preferat de data asta România, așa că ceaunul și boațele de la deschiderea stânii din Obârșii au ajuns vedetele numărului de iarnă din Traveler.
PS: Crezi că Zoki e mulţumit după articolul ăsta? “Pentru început e bine”, mi-a spus.
În cazul în care nu o știi deja, coperta este aceasta (pe viu e și mai frumoasă 😛 )

Povesti de pe Valea Gurghiului (Making-Of)