Tetea Alexandru povestește foarte frumos. Atât de viu, încât chiar și Vladimir a devenit, încetul cu încetul, atent la ce ne spunea și își mai ridica din când în când capul din cartea de colorat cu “Motanul Încălțat” pentru a mai pune întrebări: “cât de mare era ursul?”, “și a mâncat calul?, “chiar pe tot? “

povesti ciobanesti de la tetea alexandru

L-am vizitat pe înserat, înainte să plece după vaci, și afară era tare plăcut. Tetea Alexandru are casa aproape de noi, cam la cinci minute de urcat, și are gospodărie mare, din care nu-i lipsește nimic – are păsări, porci, oi și vaci. E om voinic, sfătos și gospodar, la curent cu tot ce se întâmplă prin țară și prin lume. A fost cioban mulți ani și are multe povești din trecut, vremuri în care, spune el, ciobanii erau tare pricepuți și “aleși”.
“Pe vremuri, erau ciobani la toată casa. La toată casa erau 5-6 copii, dintre care unul era la oi”, spune el, “dar acum nu mai sunt oameni. Și în toată țara așa e, e criză de oameni. Am un prieten, un băiat care avea 300 de oi, și le-a vândut pe toate din cauză că nu mai găsește oameni să meargă cu ele. Pe atunci… dacă erai cioban, aveai o simbrie, ce să zic. Eu, ca să-ți spui, în ’63 m-am dus prima oară la oi și-am avut 1.500 simbrie pe toată vara, în ’64 am avut 2.000 simbrie pe toată vara, în ’65… nu am fost și în’ 66 am avut 600 pe lună (6 luni de ciobănie, 3.600 lei).”
A mers prima oară la oi ocând a terminat clasa a șaptea, la 14 ani, prin ’63, iar după un an, s-a adunat un grup de băieți foarte buni – tineri și vrednici, ciobani tot unul și unul.  “În ’64, eram de aicea 8 băieți. Cel mai mic era de 15 ani ani, cel mai mare era de 18 ani. Iar șeful de stână a zis ciobani ca mine nu are nimeni. Și tăți de aicea, 8 ciobani.” Repetă cuvintele apăsat și le subliniază cu gesturi ferme ale mâinii. “Și tăți de aicea, 8 ciobani!”
Am impresia că sunt momente în care tetea Alexandru uită de prezența mea. Se află din nou în lumea care prinde viață prin vorbele lui – când cașul se făcea cu rânză, nu cu “cheag chimic”, când ciobanii umblau cu cioreci și huioși din pănură, iar munții erau aglomerați de oi – și redevine ciobanul care merge pe jos din Solovăstru în Lăpușna, care are necazuri cu ursul și care face tocană de miel ciobănească, așa cum numai el știe s-o pregătească. 
“Când am început eu, doamnă, ciobănia, erau ciobanii creștini. Nu se credea atâta în băutură. Și aveam probleme maaari cu ursul. Era ursu… dezastru ce zdrobea! Și, oi, și vaci, și porci, și cai în munți. Amu, un pic, parcă nu-i chiar așa.  Iar atunci trebuia ursu să facă pagubă mare, nu știu câte mii de lei, mult de tot, ca să vină să se ia măsuri. Prin ’63, când am început să merg la oi, eram mic și fricos, tânăr de 14 ani, știu că într-o săptămână a mâncat șapte oi. Era o oaie la zi. Atâta a mâncat, nu aveai ce-i face! Unde simțea că-i deplasată turma de oi, venea, lua oaia. Nu avea bai de câini, nu avea bai de nimic. Ori o ia în gheare, ori o ia în gură, o prinde de mijloc de spate, așa cum prinde mâța șoarecele (și-mi arată cum mușcă pisica șoarecele), și așa mere cu ea, ori o ține sub labă. Și le era frică la ciobani să mai meargă cu oile. Și a venit șeful de stână, și au făcut hârtii, memorii mai sus și au venit unii. Nu l-au pușcat, dar l-au speriat, l-au ciuruit cu niște alice și s-a dus.”

O poveste cu un urs “blestemat” (VIDEO)

(continuare de la filmare)”Așa cum era focul atunci, n-o să uit niciodă. Încă am spus către pădurarul: Mă, facem în fagul ăsta – punem așa niște crăcani, un ștant, să poți sta în el, să poți să păzești și să poți să-l ciurui, mă! N-o vrut pădurariul. Și să vezi, cum o fost drumul plouat, drum bătătorit o făcut ursul și-ncoa și-ncolo și-ncoa și-ncolo, dar nu s-o putut băga că a fost un foc prea puternic să-l poată scoate. Și noaptea pe la trei, s-a dus altundeva și a omorât altu’ cal. Ursu când are pradă e blestemat… ursu când are pradă e blestemat ca să nu i-o iei. Câinii…. nu-i păsa de ei. Trăgeau câinii de el, dar nu-i păsa. La urma-urmelor, i-au luat câinii frica și nu s-au mai dus la el. Lătrau la el cum latră la un cal și nu făceau nimic. Era ursul ăsta așa de blestemat de nu-i era frică. În coșeri a sărit ăla urs, în coșeri, între vite, și o prins vaca și o sărit taurul, taur mare, și taurul a salvat vaca. Era blestemat rău de tot! Și nu era mare-mare, am văzut mai mari.”

La drum, cu oile

“Oaia noastră, țurcana noastră, trebuie să meargă în munte, acolo îi merge bine. E altă apă, altă zonă, altă viață. Oaia trebuie să steie în munte. Acolo are apă, are umbră, are tot ce îi trebuie”, îmi spune tetea Alexandru. “Când mergeam la Drăgușa, cu CAP-ul, făceam două nopți pe drum. Porneam sâmbăta sau duminica și aveam de făcut din Solovăstru în Lăpușna vreo 50 de kilometri. Și apoi mai avem 15. Ș-apoi, nu poți să mâi oaia într-una că apoi se înmoaie. Și unde te apucă seara, te pui jos, faci strungă și le mulgi. Atunci, seara, le mulgi, oile dorm ori le scoți puțin – vezi pe unde le poți scoate, să aibă ce să mânce să aibă la burtă pentru noapte – îți faci brânzuca, îți faci treburi, dimineața te scoli, iară le mulgi și pornești la drum. Unde ajungi de amiază, iar îți pui bagajul jos și mulgi. Și așa până ajungi la munte, unde ți-i muntele băștinaș. Când plecam eu din Solovăstru, mulsoarea de amiază n-o făceam. Ajungeam seara în Fâncel, pe la cinci, și acolo le mulgeam de seară. Le mulgeam, și acolo dormeau, obosite, că stau ca butucii jos, și acolo stăteam până la miezul nopții, când terminam brânza de făcut. Apoi te pui puțin jos, iar dimineața la 4, din nou le mulgi, oile pornesc la drum, unii ciobani rămân, alții rămân cu căruța și sculele și fac brânza.
Era mai greu pe atunci, acum ai ce-ți trebuie. În ’66 a plouat o lună zi la zi. Și pe atunci se umbla la oi cu cioareci, din pănură de lână. O lună de zile am fost ud în continuu. Și avem huioșul, ăla tot de pănură. Când îl umplea apa, aveai ce duce la el, că era de 20 de kile plin de apă. Aveai două huioșe. Când se uda unul, îl puneai acolo la foc, la stână, și îl luai pe ălalalt (acum ai sacul de folie, nu te udă). Și mi s-o făcut rană, aici, deasupra genunchilor de nu mai puteam merge. Cum mergeam zilnic, că eram cioban de zi, și de la opăreala aia, ud în continuu și strâns cu cioarecul  ăla pe picior, m-am rănuit tot, n-am mai putut merge în picioare. Iar amu… ce-i? Iau un sac de nailon din ăla mare, îl fac așa cât mâna, îl bagă-n cizmă și când vine ploaia doar îl bagă în cap.”
“… și, doamnă, să-ți mai spun o minune. Prin ’94-’95, nu mai țiu minte, primesc poruncă: Sandule, să vii la deal că vin niște francezi la stână.  Să le pregătești o mâncare cum știi să le pregătești. Și am belit mielul, și le-am făcut de mâncare la ceaun. Pregătită așa cum am știut eu s-o fac, ciobănește. O tai mărunt, așa cum se taie de tocană, o condimentezi cu ceapă, piper, poprică și să ai un kil de vin, dar vin bun… pui peste carne, o leși două ore să steia așa și după aia o pui la foc. La urma urmelor, am pus o cană de smîntână și pfai !Atâta au mâncat și s-au minunat: cum ai putut s-o faci, tot spuneau, și nu au lăsat nimic, au  împachetat tot, au pus în borcane. Apoi, nu pricep, nu mâncă carne de-asta? Cred că mănâncă, dar n-o știu pregăti în stilul ăsta…”
Între timp, soarele a prins a apune. Roșu, rotund și mare, coboară repede pe după deal. Se apropie ora la care se întoc vacile. Mărioara, soția lui tetea Alexandru, vine din grădină cu o găleată plină de fasole proaspăt culeasă. “Poate vreți să vă faceți o ciorbă”, îmi zice și-mi întinde găleata. “Dar castraveți aveți? Stați să vă culeg și câțiva castraveți. Când se mai fac, vă aduc eu mai mulți”, spune și dispare din nou în grădină. După ce se întoarce și se asigură că-mi dă câte ceva din toate câte are, ba mă îmbie și cu frunze proaspete de mentă, ne despărțim. Spun “Doamne-ajută”, îl iau pe Vladimir de mână și pornim agale spre casă.