Intr-un weekend frumos, nici prea calduros si nici prea racoros, ne-am oprit la Centrul de Echitatie “Diana”, din Rasnov, unde Vladimir a calarit un ponei si a stat cateva ore bune printre cai.

Pe cai la Rasnov. In vizita la Centrul de Echitatie Diana (Rasnov) #3

Fac parte din generatia care se uita cu sufletul la gura la serialul “Black Beauty”  (si era o tragedie daca se intampla sa pierd un episod).

Cand ne-am mutat la Rasnov, aveam vreo 9 ani pe atunci, am descoperit un oras cu traditie in cresterea cailor. La orele de desen, Cristina, colega de banca dintr-a 5-a, picta doar cai. Mitrut, si el tot un coleg de banca, vorbea numai despre cai. Tin minte ca am si scris o compunere despre pasiunea lui pentru cai.

Prin urmare, fiind pe jumatate rasnoveanca, e firesc sa am si eu in sange, macar putin, dragostea pentru cai. M-am bucurat foarte mult sa vad ca lui Vladimir ii plac caii. Recunosc, s-ar putea sa fie vorba de fascinatia pe care animalele o exercita asupra tuturor copiilor, dar totusi ma incapatanez sa cred ca este mai mult decat atat. Prima oara cand l-am pus pe cal, pe iapa lui Iacobu’ Sanzienii din Ibanesti (am scris despre el in Cum sa fii fericit traind fara curent), Vladimir nu implinise doi ani. A inceput sa planga de frica si apoi de suparare ca l-am dat jos. Acum, la o distanta de doi ani, lucrurile au stat altfel.

Dupa doi ani, la centrul de echitatie “Diana”

De mult timp imi doream sa facem o oprire la Centrul de Echitatie “Diana”, care se afla chiar la iesirea din Rasnov, spre Predeal. Nu o data am admirat caii pascand linistiti sau alergand, dar intotdeauna de la distanta: ori in timpul vreunei iesiri prin Cheile Rasnoavei, ori pe fuga, din masina. De fiecare data mi-ar fi placut sa-i vad mai de aproape, dar nu stiu cum se facea ca niciodata nu era momentul.

Datorita lui Vladimir am gasit momentul prielnic. Impinsa de curiozitatea lui, entuziasmul si de nerabdarea lui, am facut o vizita centrului de echitatie .

Cand am ajuns acolo, Vladimir a fost pur si simplu coplesit. L-a calarit pe Cabral (un ponei foarte bland), dar nu a avut curaj sa stea prea mult in spinarea lui. Apoi a inspectat toate grajdurile si era fascinat de niste ponei cu adevarat pitici. Apoi, a revenit la prietenul lui, de data asta fara nicio teama. L-a imbratisat, l-a mangaiat si nu dorea sa se mai desparta de el.

N-am putut sa nu invidiez familia Ducar pentru viata frumoasa pe care o traieste; pentru ca toti – de la mic la mare – fac ceea ce le place (cresc si ingrijesc cai); pentru ca traiesc liber si sanatos intr-unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania, in apropiere de Cheile Rasnoavei (in Postovarul).

Cand am plecat, i-am facut o promisiune solemna lui Vladimir: o sa aiba si el propriul lui ponei. Nu stiu cand, dar promisiunea ramane promisiune.