Portretul meu: Bogdan Croitoru

Am mers la Gheorghe Dinica pentru a scrie un articol scurt – o pagina de revista nu-i cine stie ce. Am ramas patru ore, iar el mi-a povestit intreaga lui viata.

 

Gheorghe Dinica, actor, 74 , Bucuresti

Nu am pretentia sa fiu regizor sau director de teatru. Eu sunt actor.

Figura cu teatrul m-a cucerit. De la inceput am avut o atractie numai spre asta, in rest, nimic!

Cu primele spectacole, pentru ca nu le uiti niciodata, e ca-n dragoste: e ca prima iubire care te loveste-n cap, mai ales daca iese si bine.

M-am nascut in 1933, in ziua de Craciun, dar nu era nimeni la Primarie, toti erau in chefuri, si m-au declarat in acte pe 1 ianuarie 1934.

Prin ’50 au aparut cinematografele non-stop: daca n-aveai treaba, intrai dimineata si plecai cand te scoteau aia cu matura, la sfarsit. In pauzele dintre filme erau fragmente de revista. Primele mele contacte n-au fost cu artistii din centru, ci cu artistii din pauzele de cinema.

Nebunia a intrat in mine de cand cu filmele si trupele de artisti, dar cand am inceput sa si joc, mai ales la prima urcare, si cand am primit aplauze, am simtit ca ma duc in Cosmos. Am simtit ca plutesc.

M-am vandut, cu tot cu viata mea, acestei meserii. Mi-a placut, m-a cucerit, si de-atunci, slava Domnului, merge bine.

Ce rost are sa adaptezi, lasa-l pe Moliere acolo unde e, tu scrie aicea in Romania, dar nu transforma personajul Moliere in Vasilescu sau, stiu eu, Gheorghita!

Nu poti sa spui unui actor batran ca, dom’le, ti-ai trait timpul. Aia, in Occident, joaca pana inchid ochii si nu le spune nimenea nimica. Ma uit la Beligan care are 89 de ani… Actoria nu se opreste cand vrei tu, o faci pana cand nu mai poti, meseria asta e intrata in fiinta ta. Am avut colegi batrani care nu mai puteau sa mearga bine si-i aduceau unii pana la teatru, dar tot veneau si isi faceau rolul, dintr-un fel de nu se poate altfel.

Noi am intrat in Uniunea Europeana ca ce, suntem ai dracului de destepti? Nu! Asa mi s-a spus si mie de catre oameni mai destepti… Dar noi sa fim sanatosi si sa nu ne incurce nimeni in ceea ce avem mai valoros.

Am vazut un film romanesc numai cu injuraturi. Eram la Campulung Muscel, la tara. Un vecin, un taran, isi plimba vaca prin fata, iar eu am pus televizorul pe terasa si l-am dat tare. Iar ala care-si pastea vaca a ramas traznit. „Ba, nea Dinica, cine-i la matale de injura intr-una de vreo ora? Dom’le, cum ii primesti in casa pe astia?”

Nu mai stiu ce vrea publicul. Publicul vrea afaceri… Dupa ’89, au vrut toti sa fie negustori. Isi lasa meseriile si se duc la castiguri pe care inainte nu aveau ocazia sa le faca.

Mai dureaza pana sa devenim noi afaceristii Europei! Ma mai uit si eu, ca e o lupta de afaceri putin gangstereasca.

Meseria noastra nu-i o glumita, noi nu ne distram acolo. E un lucru de valoare, e treaba serioasa.

Oamenii nu stiu ce concentrari, ce preocupari sunt, ce consum de energie, ce ganduri… ca te scoli noaptea si vezi ca nu ai cum sa rezolvi lucrurile decat prin forta ta. Dar si cand iese bine, ai impresia ca ai aripi care te duc in sus, mai ales cand vezi ca sala te ovationeaza. Iti mai da sperante.

Vin astia de sus la premiere de ochii lumii, ca sa arate ca iubesc arta, si se asaza pe langa unul dintre noi.

Sanatatea e mare lucru, mai ales in actorie. Nu poti sa te duci acolo oricum, obosit sau fara chef sau cu dureri, mecanismul trebuie sa functioneze perfect cand s-a ridicat cortina sau intri la interpretarea unei scene.

Eu, deocamdata, sunt in functiune.