“Mai scrieți și de România, mai scrieți de bine și de țara asta”, ne tot spune prietenul Zoki. De fiecare dată când pune mâna pe un National Geographic Traveler îl răsfoiește cu sufletul la gură în ideea că poate-poate găsește scris ceva și despre România.

De ce nu scriu despre lucruri urâte

Vladimir strânge fânul cu vecinul Vlăduț.

E sătul de destinații de vis și să vadă că peste tot este mai bine și mai frumos decât aici. “Dar uită-te în jur, ai tot ce-ți trebuie – dealuri, păduri, aer curat, mai lăsați-mă cu prostiile voastre! Ce nu e bine la noi?” (din fericire, numărul acesta Zoki o să aibă o surpriză plăcută când va răsfoi revista). Și știi ceva? Zoki are dreptate!
Nu o dată m-am întrebat cum ar fi să trăiesc lângă o livadă de portocali, la Adriatica, sau în vecinătatea unor cocotieri, la Marea Andaman, locuri cu climă blândă și viață ușoară. Ador să călătoresc, să întâlnesc oameni noi, să mă împrietenesc cu ei, să mănânc, să beau, să tai frunză la câini, să povestesc cu ei. Îmi place să descopăr sufletul unui loc – nu poleiala turistică și frumoasă care te lasă cu buzunarele goale – dar îmi place foarte mult și să mă reîntorc acasă, la cuibul meu.
Un prieten îmi reproșa că sunt scârbos de bucolică și că prezint doar o parte din realitate atunci când scriu despre Ibănești și Valea Gurghiului. Nemulțumirea lui era (și este) că scriu numai de bine și că-mi pun niște “ochelari roz” ca să descriu viața-n culori frumoase, ignorând voit adevărata realitate, cu problemele și lucrurile care trebuie scoase în față. Pe scurt, îmi reproșează că nu mai sunt jurnalist, ceea ce este inacceptabil, mai ales că pe un blog personal, neexistând constrângeri editoriale, ai libertatea să scrii ce și cum vrei. Nu neg, are dreptate, dar cred că este nevoie și de abordarea mea.
Spre deosebire de el, eu cred că mai avem nevoie și de o decupare pozitivă a realității. Cred că o comunitate, asemeni unui individ, are nevoie să se simtă valorificată și să i se reamintească lucrurile care o definesc.
Este absolut normal ca atunci când trăiești într-un loc frumos să te obișnuiești cu el într-atât încât nu mai observi ce este frumos în jur. Am pățit și eu asta, dar călătorind și despărțindu-mă sporadic de Ibănești, mi s-a făcut dor. Lucrul acesta a fost de fiecare dată salvator. De pildă, lucram la birou, în București, și dintr-odată mă trezeam că, în timp ce scot de pe reportofon un interviu, mă întreb ce-o face nu știu ce vecin, dacă o fi cosit pe la noi, dacă avem pere etc. Așa că, de fiecare dată reîntoarcerea era un prilej de bucurie și de regăsire a locurilor și lucrurilor care-mi erau dragi. În al doilea rând, Vladimir – care se minunează de fiecare ciupercă pe care o găsește, care se bucură că dresează găini, pentru care fiecare mărunțiș e o mare descoperire – mă ajută să am mereu ochii deschiși la ceea ce este în jur.
Lucrurile despre care scriu sunt de-a dreptul banale pentru oamenii locului pentru că sunt obișnuiți cu ele – ce rost are să le povestesc eu lor despre cum stă treaba cu ciobani, jinarsul, vacile, gospodăria etc, dar sunt interesante pentru cei de dinafară. Ceea ce aici este un lucru normal, pentru cineva din afară poate fi ceva “genial”, vorba unui prieten din Londra când a auzit de ceaun și de cum se pregătește pe aici. Când am scris despre cronicarul rural, articolul a fost citit cu voce tare în redacția Adevărul, la fel și rețeta cu pături de mămăliguță. Un prieten de la Radio România Cultural cocheta cu ideea să vină încoace și, împreună, să facem documentare pentru un audiobook despre Ibănești. Sau, când am scris pe www.mami.ro despre o activitate de la grădinițele din Ibănești desfășurată la Fâncel, unde toți puștii erau îmbrăcați în costume populare, colegii din București au fost foarte încântați și postarea a mers foarte bine. Este păcat atunci să nu scriu despre aceste lucruri.
Am auzit de prea multe ori placa “M-am săturat, plec din România, e țară de c…t”, dar nu țin minte să fi auzit un francez, englez, thailandez, austriac, italian vorbind așa despre țara lui. Îmi amintesc cum, în Franța fiind, primeam o cină delicioasă, tradițională, cu ceva rulouri de iepure, dar servită în porții de restaurant scump și cu fițe (vreau să spun câte o bucățică migălos aranjată în mijlocul farfuriei). Pe scurt, ne așezam la masă flămânzi și nu ne ridicam chiar sătui. Dar era un ritual în care fiecare ingredient, indiferent de cât de comun ar fi fost, ne era explicat, lăudat și prezentat, de aveam impresia că biata bucățică din mijlocul farfuriei este un unicat, cea mai bună mâncare pe care avem să o gustăm în viața noastră.
Cred, deci, că nu ne strică să mai fim lăudați și să ne lăudăm cu ce avem.
Cred că o comunitate are nevoie de confirmări și că trebuie încurajată să creadă în ea, în valoarea ei. Pentru a da înainte, o comunitate trebuie să fie mândră de ea. Iar lucrul acesta se poate face doar scoțând în față lucrurile frumoase și savuroase care o definesc.
Foto: Branciulescu.ro