Luiza Puiu: “Din Timisoara sunt, 22 de ani am.”

Imi place sa fotografiez lucruri care trebuie spuse si oameni dragi – dar cu o „dragoste de oameni“ inteleasa intr-un sens foarte larg, sociologic.

(http://fotoluizapuiu.blogspot.com/)

Inceputurile: Am inceput sa fotografiez in liceu. Dintotdeauna am dorit  sa fac jurnalism – un anume gen de jurnalism de tip “superman” care salveaza lumea. Cand am trimis primele poze la Mediafax, scrisesem in email: „Sunt Luiza din Timisoara, am 15 ani si cand voi fi mare vreau sa ma fac jurnalista.“ Editorul de atunci mi-a scris inapoi ca as putea face fotografie de stoc. Eu nu stiam ce e aia si am continuat sa fac ce mi-a placut mie. Apoi am avut noroc cu Andrei Pungovschi si cu editorul foto Mihai Vasile care se ocupa de mine ca de un copil, ce eram. Fotografiam la evenimente de importanta pentru agentie sau cautand subiecte de reportaj, satre de tigani erau preferatele mele. Iar Mihai ma suna a doua zi in pauza la scoala sa-mi zica daca i-au placut pozele. Am invatat foarte mult de la ei.

Viena: Spre sfarsitul liceului am inceput sa ma indoiesc de fotografiile mele. Descoperisem ca a fost naiv sa cred ca-i pot ajuta in vreun fel oamenii saraci pe care ii fotografiez. In cel mai fericit caz, castig eu de urma lor: atentie, daca nu chiar bani. Realizasem si ca foarte putini sunt cei care cumpara ziare si reviste, iar eu de fapt nu stiu cu cine comunic prin fotografiile pe care le fac.Asa m-am hotarat sa plec din Timisoara, nu spre Bucuresti, ci spre Viena.

Motivul pentru care am ales Viena? Multi dintre colegii cu care am fost impreuna la liceul german din Timisoara au ales acelasi drum. Facultatea de aici nu selecteaza studentii printr-un examen de admitere, ci mai degraba pe parcursul studiilor. Am urmat Teatrologie, Filmologie si Stiinte Media cred ca s-ar traduce prima facultate, si Sociologie a doua.

Acomodarea: studiu, studiu si iar studiu A trebuit sa descopar ca facultea nu are nimic de a face cu fotojurnalimul pe care mi-l imaginam eu; ca germana vorbita de austrieci e diferita de germana pe care o invatasem eu; ca austriecii nu sunt nici pe departe la fel de incantati sa cunosca o romanca, cum sunt romanii bucurosi sa cunosca pe cineva „de dincolo“. In Viena, facultatile au mii si mii de studenti, esti intotdeuna doar un numar matricol. E foarte greu sa te remarci in vreun fel. Numarul de studenti e foarte mare, iar de joburi foarte mic. De altfel, ca roman oricum nu ai drept de munca.

Mi-a fost greu cand mi-am dat seama ce lasasem in urma. Dadusem caldura si dragostea de acasa pe raceala de aici. Fotografii nu mai prea faceam, pentru ca nu vedem nici in ele vreun sens.

Solutia pe care am gasit-o pentru a iesi din starea depresiva a fost de a ma inscrie la foarte multe cursuri si de a invata mult. Studentii spuneau mereu ca facultatea e grea si imposibil de terminat in timpul minim, asa ca eu imi gasisem o provocare in a dovedi ca se poate. In liceu aveam nenumarate absente (pentru ca preferam sa fotografiez), acum eram o tocilara adevarata care strangea note maxime ca pe trofee. Asa am gasit un tel pentru care merita sa ma agit. Iar strategia m-a scos nu numai din depresie, ci spre uimirea mea, i-a facut si pe profesori sa ma retina. Am fost intrebata apoi de o profesoara de teorie foto daca vreaun sa o ajut ca tutor, apoi ca asistenta universitara. Atributiile posturilor nu sunt aceleasi ca in Romania, eu doar sustin profesorii in activitatiile lor stiintifice, nu tin cursuri. Dar sper ca e un inceput bun. Mi-ar placea sa lucrez in domeniul universitar, eventual cu un picior in Romania.

Luiza astazi:  Am aflat multe teorii legate de felul in care functioneaza comunicarea si mediile si am inceput sa ma intreb cum a fost posibil ca eu la 15 ani sa lucrez pentru o agentie nationala de presa. O adolescenta de aceeasi varsta nu poate lucra la cofetarie, nici la spital, nici la un magazin, dar poate face fotojurnalism. E absurd. Probabil ca cel mai important factor pentru aceasta evolutie a fost digitalizarea fotografiei (si a societatii). Fara internet si fara aparat digital probabil nu as fi trimis niciodata primele poze.

Despre acest fenomen de democratizare a fotografiei scriu acum lucrarea mea de diploma (adica master).

Iar intre timp am descoperit un motiv intr-adevar bun pentru a fotografia. Nu poti sa ajuti pe nimeni ca fotograf, nici sa schimbi mentalitati. Dar poti comunica, poti documenta si reflecta asupra societatii in care traiesti. Societatea e in continua schimbare. E deci important sa o fotografiezi.

Ar tresari de bucurie:  Vazand afisul unei expozitii cu fotografii de: Robert Frank, Diane Arbus, René Burri, Inge Morath, Eugene Smith, Nan Goldin, Lauren Greenfield, Elliott Erwitt, Taryn Simon, Martin Parr, Joel Sternfeld, Annie Leibovitz, Candida Höfer, Andreas Gursky, Thomas Ruff, Bernd & Hilla Becher.

Tehnica foto: Felul in care fiecare din noi vedem lucrurile e influentat de foarte multe imagini, sunete, carti, filme si discutii.  Am observat ca influenta e foarte directa. Dupa ce vezi o expozitie de Jörg Sasse, percepi deodata texturile cladirilor pe care langa care ai trecut de nenumarate ori fara sa le observi. Dupa ce vezi un album de Martin Parr, iti sare in ochi umorul strazii pe care il treci cu vederea in fiecare zi. Ma gandesc ca tot ce vad ma influenteaza in fiecare zi.

Imi place sa fotografiez lucruri care trebuie spuse si oameni dragi – dar cu o „dragoste de oameni“ inteleasa intr-un sens foarte larg, sociologic.

PS: Lucrez cu Nikon D700, prefer insa telefonul.

Cu Luiza Puiu debuteaza proiectul “Oameni recomanda Oameni”. Dupa ce ne-a scris despre ea, Luiza i-a recomandat pe Mihai Vasile, Andrei Pungovshi si Cristian Lupsa ca fiind oamenii de la care a avut cel mai mult de invatat. Unul dintre ei sau chiar toti vor scrie despre ei pe branciulescu.ro, dand mai departe stafeta recomandarii. Sper sa se formeze un lant uman imprevizibil, care sa se lege fara vreo interventie din partea mea.

Oameni pentru Oameni nu are nicio finalitate, se poate opri oricand, chiar si acum. Proiectul meu in fasa vorbeste despre oameni, despre legaturile dintre ei si atat. Sper sa va placa.