Era goală și părăsită. Întunecată și tăcută. Vântul pătrundea prin găurile adânci din pereții de lut, spoiți cu mieruială, iar ploaia prin cele din acoperiș. Era o casă fără fum (de la focul din sobă) și fără lumină la geamuri.

Casa

 

Ar fi avut o grămadă de povești de spus despre oamenii care trăiseră în ea și despre cei care îi trecuseră pragul. A dat căldură și a adăpostit bătrâni și tineri, s-a bucurat când simțea viața în ea, întocmai ca o mamă care-și simte copilul mișcându-se în pântec. Dar ei s-au dus – scurtă viață au oamenii! – și ea a rămas singură. Fără voci de copil care s-o bucure, fără certuri, discuții sau cântece. Doar o pisică albă, de pripas, se mai oprea pe la ea, iar o ciocănitoare o tot necăjea lovind cu ciocul în ușa din față. Arăta tot mai mult ca o casă parăginită.

***

“Bătrânii”

“O dai jos și faci alta în loc. Cu banii pe care-i bagi în asta, îți faci o cabană nou-nouță”. Un calcul simplu, logic, la rece. Peisajul era frumos, ca în tot Ibăneștiul, lucru care ne și cucerise, dar casa părea că o să cadă, pereții erau crăpați și strâmbi, înăuntru nu era pic de lumină și era mizerie. Cu toate acestea, am respins sfatul primit. Cred că altcineva ar fi aruncat totul, ar fi dărâmat-o și cred că ar fi fost mai înțelept decât noi. Dar nu doream nici casa perfectă, cu pereții la linie și nici o cabană la modă. Visam la un cuib liniștit, retras și simplu, iar casa din față se potrivea gândului meu.
Știam că a fost casa bunicului, casa în care s-a născut mama, că unele lucruri au fost făcute de mâna bunicului și a străbunicului, amândoi tâmplari. Nu cunoșteam prea multe, dar încetul cu încetul, din spusele vecinilor, din fotografiile vechi și din poveștile unchiului Vladimir a început să se țeasă o poveste: povestea unei case și a familiei mele.
Povestea casei este și povestea oamenilor care au trăit în ea, care și-au lăsat amprenta pe ea, este istoria bucuriilor și a zbaterilor care s-au consumat în jurul ei. Este o vatră a familiei, iar pentru mine – care mă atașez de lucruri, caut povești și istorii care apoi mă leagă tot mai mult de ele – ar fi fost un sacrilegiu să o dărâmăm.
Din negura timpului apare străbunicul Pântea, un bărbat cu mustăți lungi și albe, un fel de Nietzsche la înfățișare. Om iute la mânie, dar cu o soție blândă, Rafila. Ca și alți bărbați de pe aici mergea sâmbăta la birt și se mai întorcea duminica seara, iar nevasta îi ducea mâncarea acolo. Aveau oamenii băutură și acasă, dar la birt era altceva- vorbeau, dezbăteau, se certau și făceau târguri de rămâneau femeile trăsnite când aflau de ele.
După el, apoi apar și cei nouă copii, dintre care șapte au murit înainte vreme. Au avut zile mai multe doar băiatul cel mare, Dumitru, și cel mic, Ion (bunicul meu). Și Dumitru și Ion au fost tâmplari. Au avut și o soră plecată la București, Valeria o chema, care a făcut casa asta sau a dat bani pentru ea.
Dumitru s-a însurat și a avut copii doar după 40 de ani. El a locuit în Chinceș. Fratele mai mic, Ion, a plecat în Bălan, să lucreze la mină și s-a mai întors să locuiască la casa din Ibănești  la pensie. Nu a fost prea blând cu familia lui, soția Maria, din Orșova, și cei cinci copii, și au fost multe lipsuri. Au fost însă și momente fericite, cum este cel de care-și amintește și-mi tot povestește lelea Ioană, de mai sus: o petrecere cu ceterași, la care ele au furat piciorul de lemn al unui cântăreț numai să nu plece și să-și continue cântările până dimineața. Sau când, din nou petrecere fiind, au scăpat ceaunul cu sarmale în iarbă și le-au pus la loc în oală, le-au scuturat cât au putut de iarbă și de pământ și le-au servit așa, fără ca cineva să-și dea seama de pozna lor.

Prezentul

Casa este bătrână. Pereții crapă, ușile sunt înnegrite, iar când bate vântul, perdelele din casă se mișcă (“Nu avem nevoie de aer condiționat și pereții respiră”, mai glumesc cu Cătălin). Dar structura este încă solidă. M-am convins de asta ieri, când a venit la noi Vladimir, fiul cel mijlociu al lui Dumitru, și a dat jos tocurile vechi de la uși. I-a montat uși frumoase, din lemn, făcute cu mâna lui – câte o ușă la cele două intrări în casă și una interioară, la baie, în locul uneia mâncate de carii; trei uși înfundate din lemn de brad (lemn vechi, moștenire de la tatăl meu), după modelul bunicului –  cadoul lui Vladimir pentru casa bătrânească din Ibănești. O singură diferență este față de stilul de lucru al bunicului meu și al fratelui său mai mare. “Tetea Ion și ticu făceau modelele puțin rotunde la margini, vezi? Asta era stilul lor. Ușa asta”, și-mi arată ușa dintre camere, “are colțurile ascuțite, nu sunt rotunjite, și a fost făcută de bătrânu’ (străbunicul). Așa le-am făcut și eu”
Grinzile și stâlpii arată bine. Pe sub mieruială, vopseaua albastră cu care erau date casele bătrânești, pe puricătură (leațurile de lemn; șipcile), încărcătura de lut este groasă de două degete în interior și de cinci în exterior. Materialul este bun și nu pare că ar fi ceva putrezit. Pe alocuri, pe sub tocul ușii, în partea de sus, lutul este negru. “De la fum”, îmi explică Vladimir: “Uite, pe aici, pe sus, ieșeau fumul și căldura, pe jos intra frigul”. Pune deoparte și mă roagă să păstrez niște balamale vechi, mari, de câte 15 centimetri una. “Bradul ăsta este rezonanță, așa i se spune. Îl recunosc după fibră. Din el se face partea din spate a viorilor. Talpa asta de la intrare, din stejar, a fost luată de la altă casă. Vezi, în gaura asta se îmbina cu stâlpul vertical.” Pentru fiecare lucru are câte o explicație sau povestioară. “Geamurile astea au fost făcute de bătrânul. Ca să le schimbi sticla, le scoți cuiele, le desfaci și în mijloc intră bucata de sticlă. Bunicu-tău le-a mai modificat, le-a prins în cuișoare pentru că nu a mai avut cuțitul potrivit ca să le facă.”
O să mai reparăm pereții, în interior și în exterior, și o vom mai consolida pentru că centura de pietre clădite meșteșugit ne face pe alocuri surprize. Vom păstra ușa lucrată de străbunicul și ramele geamurilor, cu model frumos. Mai încolo, când avem vreme, le vom schimba sticla, să nu mai fie atâtea bucăți și tăieturi.

***

Casa arată altfel și încă nu s-a obișnuit cu noua ei înfățișare. Mai sunt multe de reparat, dar este încă în picioare și  lucrurile ei au rămas acolo.  Cel mai mult se bucură că are din nou viață în ea. “Râde cu scârțâituri” de găinăriile lui Vladimir , când Miru și Cătălin o peticesc și o tot “gâdilă” înfundând lut prin crăpături (care cade după două zile) sau când le vede ideile și ghidușiile: aduc pietre mari din vecini pe care le clădesc pe post de scări, fac planuri peste planuri la care renunță a doua zi, se chinuie să cosească, iar cel mic tunde iarba cu foarfeca. A revenit la viață și are lumină la geamuri.
casa din Ibănești

Cu geamuri luminate și cu viață în ea. Foto: fotografie realizată după o poză semnată de Bogdan Croitoru.