Un oras la rascruce

Foto: Bogdan Croitoru

Lui Liviu Carausu i se spune Mami. Toata lumea din Balan il stie de Mami pentru ca in subteran era cel mai grijuliu dintre toti. Are 39 de ani, a lucrat in mina de la 18 ani si a fost electrician minier 19 ani, 3 luni si vreo 20 de zile. Pare mai tanar decat este, doar parul incaruntit ii tradeaza varsta. Mami face parte din ultimul val de disponibilizati de la intreprinderea de exploatare miniera din localitate, iar de la ultimul lui sut au trecut o saptamana si trei zile. Spune ca destinul i-a dat atunci o lamaie si ca spera sa faca o citronada din ea. Isi da seama ca ajutorul financiar, care variaza pentru fostii angajati, in functie de vechime, de la 120 la 210 milioane de lei vechi, si salariile lunare compensatorii, carora li se adauga si ajutorul de somaj, nu reprezinta decat o solutie temporara. “N-o sa raman asa, nu pot… Am obosit de atata odihna. Am doua saptamani de cand nu lucrez. Noaptea nu dorm si azi-noapte pe la trei am deschis televizorul.” Fata de ceilalti fosti colegi, Mami e norocos, pentru ca, slava Domnului, stie o meserie. Zice ca ar putea face si un avion daca-i dai schema. Dar acum e dus pe ganduri. Tace si trage din cand in cand din tigara, la care ar trebui sa renunte, pentru ca, in urma cu trei ani, a fost depistat cu silicoza – o mostenire a anilor de subteran. “In perioada comunismului, minerii erau o clasa privilegiata. Acum, cand te intreaba colegii unde te duci, le spui: “Inainte, ca inainte era mai bine” – spune Mami.

Inainte, salariile minerilor le depaseau cu mult pe cele ale inginerilor sau ale angajatilor din alte domenii, iar ei trageau chefuri si beau de stingeau. “De, acuma sa am banii aia, mi-as lua un Volvo nou” – spune fostul electrician minier.

Cand in Balan a inceput exploatarea minereului de cupru, prin anul 1785, oamenii, veniti de prin apropiere (din Sandominic, Tomesti si Odorhei), si-au facut aici adaposturi ca niste colibe, in timp ce altii preferau sa mearga la casele lor in fiecare seara. Prin anul 1801 au aparut minerii calificati, iar un an mai tarziu au inceput sa vina si familii. Proprietarii minei sustineau material scoala primara, pe care elevii o paraseau insa de timpuriu pentru a lucra la mina, si tot ei, impreuna cu minerii, retribuiau medicul. Inchiderea minei din acest an nu este un caz exceptional, pentru ca, de-a lungul timpului, a mai fost inchisa de cateva ori, fie din cauza scaderii continutului de metal al minereului extras, fie a importului de cupru din strainatate la un pret inferior celui de la Balan sau a neintelegerilor legate de conditiile de munca. Intre timp, populatia a crescut constant si in cele din urma, in 1968, micuta localitate a fost declarata oras.

In ultimii ani, mina nu si-a mai putut vinde produsul, iar exploatarea ei a devenit paguboasa. “Produci 1.000 de lei, dar cheltuiesti 4.000” – explica ultimul director al minei, Lászlo Szasz. Autoritatile din Balan asteapta ca in perioada urmatoare, sub pretextul ecologizarii, sa se declanseze jaful de fier vechi, mai ales ca inchiderea subteranelor va ascunde furturile. Dupa ecologizare si postecologizare, tot ce a fost la Intreprinderea de Exploatare Miniera Balan se va scoate la licitatie, se va vinde catre comunitate, iar daca nu se vor gasi cumparatori, cladirile se vor demola.

Balanul este acum in situatia sutelor de orase monoindustriale din Romania care ar putea fi condamnate la moarte o data cu intreprinderea in jurul careai s-au construit.

Pentru aceasta comunitate, primarul Balanului, Mihai Meres, prevede urmatorul scenariu: “Doi ani de standby (reactia sociala care corespunde perioadei in care fostii angajati vor primi salariile compensatorii). Apar apoi initiativele private si, dupa aceea, cu o conjunctura favorabila, te trezesti cu un investitor puternic, care face 300-400 de locuri de munca.” Mihai Meres are 34 de ani, e la al doilea mandat, provine dintr-o familie de mineri – ceea ce aici inseamna foarte mult -,  este charismatic si pare pus pe treaba. Deocamdata, nu poate decat sa faca din Balan un oras curat si civilizat si, momentan, e mandru de rezultatele politicii lui. “Arata-mi o hartie in oras si o mananc – a exclamat intr-o dimineata de duminica pe cand isi facea turul de control prin oras. Nu ma compar cu Zlatna, cu Valea Jiului! Noi trebuie sa fim altfel! Guvernul ne-a lovit sistematic. Dar din 1997 – cand a fost data afara prima transa de muncitori – am castigat ceva: avem acum experienta  celor zece  ani!” Iar cuvintele lui suna ca o promisiune.

Cand s-a zvonit pentru prima oara ca mina se-nchide, oamenii s-au speriat. Au crezut ca se va pune lacat si gata. N-au mai suportat incertitudinea si au actionat. “Se spunea: “Gata, inchide tot! Fara nimic in prealabil!”” – povesteste Cofari Marioara, fosta angajata a intreprinderii.

“Noi ne-am speriat si ne-am dus si am blocat un drum. Un drum principal, dinspre Miercurea-Ciuc inspre Targu Mures. Aveam o lidera de sindicat, miner, da’ era femeie, si am oprit un tren de calatori de nu s-a mai circulat vreo patru ore. {i au venit jandarmi… Da’ fii atenta, ce smecheri astia de la jandarmerie! Au pornit o trupa din Targu Mures, una din Sfantu Gheorghe si ne-au prins la mijloc. Sa vezi bulibaseala si bubuiala la mineri… Noi eram acolo ca potarnichile, stateam, n-aveam nimic in mana. A doua zi, sa vezi in Balan: maini rupte, capuri sparte, falci lovite. Si dupa chestia asta, a fost oprita o parte din mina si nu era vorba ca-ti da compensatorii. Nu-ti dadea nimic! Un simplu somaj!”

Marioara are 44 de ani. Este o femeie voinica, vorbeste si rade cu pofta, are minte ascutita si explicatii pentru ceea ce se intampla in jurul ei si in lume. Povestea vietii ei: a fost trimisa de partid la Bucuresti, la Academia Stefan Gheorghiu, unde a prins-o Revolutia din ’89. S-a intors deceptionata in Balan si de atunci a lucrat la atelierul mecanic al intreprinderii. Spunea ca va fi ultimul om care va pleca de la mina, iar acum cel mai tare o supara gandul ca nu mai are ce sa faca. Banii pe care-i va primi ii va pune la banca, dar nu stie cu ce sa-si umple timpul. Dupa zeci de ani in care opt ore lucra zilnic la intreprindere, cunoaste fiecare coltisor al minei si fiecare utilaj. Privirile ii cad asupra imaginii dezolante care se vede la picioarele ei: asemeni unor schelete, zac vagoneti rasturnati, benzi carpite, sine si utilaje invechite. “Nu ai ce face! Daca nu investesti, degeaba! {i sa lucrezi cu masini de 60-70 de ani! N-ai cum! Ma uitam acum aicea… parca era in Irak.”

In aceasta situatie, mesajul primariei catre oameni incearca sa fie unul optimist, sa cultive imaginea unei comunitati a carei identitate nu este strict legata de mina si care trebuie sa mearga inainte. Tocmai de aceea, zilele orasului au avut loc in acest an pe 16 iunie, ziua in care intreprinderea s-a inchis in mod oficial. Dar atmosfera sarbatoreasca nu a fost  gustata de toti locuitorii.

“La ultimul sut am mers, am facut poza de intrare, poza de iesire nu trebuia sa facem. La iesire, le-am spus baietilor: “Hai ma, uite, mergem sa bem o bere, fac eu cinste.” Aveti cuvantul meu, niciunul n-a venit. Imi venea sa-mi dau cu caramida-n cap. “Bine ma, da chiar in halul asta? Niciunul sa nu veniti sa beti o bere?” Primul lucru pe care-l intrebai inainte era: “Dai o bere?” Sau: “Hai ca dau o bere!” Deci asta e… N-am avut cu cine sa ma-mbat. Pe cuvantul meu, simteam nevoia sa beau. Nu ca un refugiu sau o razbunare…” – povesteste Liviu Carausu si, dupa cateva momente, continua cu aceeasi voce molcoma.  “Inainte spuneam: “Mergem la Aurica”, sus acolo, unde este copertina aia verde, mergeam acolo, sau la pizza. Era chiar la grupul social unde ne spalam noi, o spalatorie, si aveau masa de beton si-i spuneam morga. Era o atmosfera exact ca la morga. Spuneam ca mergem si bem la morga…”

“Stau cu ochii pe noi si ne reclama micile gesturi nepotrivite. Inclusiv faptul ca stam la o bere, pentru unii oameni e un act ofensator” – spune Robert Kovacs, unul din cei cativa tineri care formeaza “garda” primarului Mihai Meres. Are doar 24 de ani, iar in cadrul primariei se ocupa de partea de proiecte de finantare si de promovare a orasului. “Dar, ma rog, acum n-as vrea sa fiu in situatia lor” – recunoaste el. Robert isi pune speranta in diversele cursuri de recalificare pe care le coordoneaza – de zidari, de dulgheri, de agroturism – si crede ca acelea sunt o optiune serioasa pentru fostii muncitori. “Cat timp a continuat sa existe intreprinderea, am avut un succes mai mic, pentru ca oamenii isi spuneau: “Continuam! De cate ori au zis ca ne inchid si nu ne-au inchis?! Mergem mai departe”. {i oamenii nu mai erau interesati, nu mai erau motivati sa caute alternative. Acum, vor fi mai motivati s-o faca. O sa fie, o sa fie o mai serioasa participare la cursuri…”

In rest, primaria cauta sa acceseze diverse proiecte de finantare care se adreseaza in special ONG-urilor, SRL-urilor si grupurilor constituite legal, iar in ultimii doi ani, si in ciuda reticentelor initiale, oamenii au inceput sa le acorde si acestora atentie. “Comunitatea, inclusiv membri ai conducerii locale, a fost cam greu de dezmortit. Am avut cazuri de persoane care refuzau sa participe, desi era eminamente necesar, la proiecte in beneficiul blocului in care locuiau” – isi aminteste Robert. In acelasi timp, primarul a lasat sa se inteleaga ca, atat timp cat el va fi conducator, Balanul va supravietui, chiar daca legile dezvoltarii nu vor  favoriza pe toata lumea: “Proiectul de dezvoltare a orasului nu se face dupa saracia acestuia. Oamenii trebuie sa se adapteze.”

Exista insa un punct asupra caruia toata lumea a cazut de acord, fara rezerve: turismul este cea mai sigura directie de dezvoltare a Balanului. Fara a cunoaste dificultatile activitatilor de promovare, instinctul le spune oamenilor ca pitorescul zonei le poate aduce bani, iar autoritatile lucreaza pentru a asigura locuri de cazare si pentru a dezvolta turismul local, ducand, in acelasi timp, o lupta incrancenata cu reprezentantii comunei invecinate, Sandominic, pentru a obtine ceva drepturi in administrarea unui foarte apropiat punct turistic din localitate, Piatra Unica. Supararile lor cele mai mari sunt ca nu pot interveni pentru a reamenaja cabana, care se degradeaza pe zi ce trece, si ca nu au niciun drept asupra Rezervatiei Nationale Cheile Bicazului-Hasmas. In conditiile in care – dupa cum spune Robert Kovacs – “abordarea cu hoteluri pe dealuri si moteluri n-ai cum s-o aplici, degeaba o inventezi”, agroturismul pare unica solutie viabila. Dar localnicii au cea mai mare tragere de inima pentru culesul ciupercilor si timp de trei-patru luni se dedica din plin acestei ocupatii. “Dumnezeu ne-a dat o sansa extraordinara cu ciupercile” – spune chiar primarul. In zona cresc foarte multe ciuperci si in sezon intreaga familie, cu mic, cu mare, merge la cules. Incepand cu ora cinci a diminetii, pe strazi misuna o gramada de oameni care se indreapta, inarmati cu plase si pungi, spre dealurile din apropiere. Un investitor spaniol, care a surprins potentialul zonei, a construit la iesirea din oras o fabrica de ambalare a ciupercilor.

Actuala situatie a scos in evidenta spiritul intreprinzator al locuitorilor maghiari din localitate. In Balan, populatia este jumatate de origine romana, jumatate de origine maghiara. “Inca de la inceputuri, romanii si maghiarii simpli au trait aici impreuna, fara a tine seama de interese politice si economice. Nu avem nevoie de ingerinta politica în realizarea a ceea ce noi ne propunem sa infaptuim, ci doar de intelegere si ajutor eficient si concret. Balanul a devenit un cobai economic, social si demografic” – conchide Meres. Tot primarul spune ca  UDMR actioneaza aici intr-un mod distructiv, urmarind “repurificarea zonei”. In glasul lui se simte o tristete surda. Insa ceea ce starneste invidie in randul romanilor este unitatea si spiritul de initiativa al maghiarilor. Uniti, si inzestrati cu o mare tarie de caracter, ei par sa-si fi pastrat mai mult sangele rece in aceasta situatie si sa o fi depasit mai bine. Dincolo de a fi roman sau maghiar, sunt cetatean al acestei lumi – spune capul familiei Berszan, care impreuna cu sotia si cu cei doi baieti au o pensiune in Balan. Chiar daca baietii de-abia au iesit de pe bancile liceului – si-au dat bacalaureatul anul acesta -, ei sunt cei care se ocupa  de administrarea pensiunii. Fac parte dintre foarte putinii locuitori care stiu cu exactitate ce vor face in viitorul apropiat, in ce vor investi, iar marea lor satisfactie este ca pensiunea e cautata de turisti din tara si din strainatate, in special din Ungaria si Germania, chiar daca au deschis-o doar din iarna.

Spre deosebire de ei, daca ar putea face exact ceea ce-si doreste, fostul electrician minier Liviu Carausu s-ar face bucatar sau bijutier. Cei de la fortele de munca au venit insa cu oferte in constructii de drumuri, in dulgherie si in agroturism. Alternativele au fost intampinate fara entuziasm de proaspetii someri, care au preferat sa aleaga varianta muncii prin tara ori in strainatate, de obicei in Spania si Italia, sau pur si simplu sa stea si sa astepte ce le aduce ziua de maine. Nici sprijinul financiar pe care-l vor primi in perioada urmatoare, nici libertatea de a alege ce sa faca in viitor nu-i fac mai fericiti pe acesti mineri, nevoiti acum sa invete sa traiasca altfel.

Timpul pare ca s-a oprit la Balan. Imaginea este aceeasi si dimineata, si la pranz, si seara, si saptamana asta ori saptamana viitoare. Putinii oameni care se vad prin oras, de fiecare data aceleasi figuri, lenevesc la adapostul umbrelutelor de la terasele stangaci amenajate. Dintre ele, trei sunt cele mai populare: cea de peste drum de cladirea primariei, la pizzeria la care de mult nu se mai prepara pizza, mai este una, “La Aurica”, langa intreprindere si mai e cea din centru, de la Cofetaria Ghiocelul, care de mult nu mai este nici ea cofetarie. Un parculet, cu nu mai mult de cinci-sase banci, e locul favorit pentru sah si table al batranilor, care incremenesc ore in sir in aceeasi pozitie. Doar copiii anima Balanul, cu rasetele si joaca lor galagioasa din spatele blocurilor. Nimeni nu se opreste in fata vitrinelor de la magazinele din centru – un pic mai mari decat un butic – si nici nu se intreaba ce se va intampla cu cladirile care odinioara aveau o destinatie precisa, dar acum sunt inchise si au cate un carton in dreptul geamurilor. Balanul are numai doi kilometri, care pot fi strabatuti pe jos intr-o jumatate de ora, iar toti cei 8.000 de locuitori, chiar daca nu se saluta de fiecare data, se cunosc intre ei. Dar atmosfera calma, a unui orasel linistit de munte, e doar o pojghita subtire care ascunde adevarata stare de spirit a localnicilor.