Cateva luni, am avut o casa-n jungla, pe o insula calda şi indepartata unde baietelul nostru de noua luni a crescut ca un Fat-Frumos. Asta e povestea noastra.

Text: Adina Branciulescu

Cand intri in Jungle House, prima casa, pe dreapta, este a domului Pam, proprietarul. Este mare şi alba, inconjurata de un canal ingust in care inoata somni. Ca sa-l traversezi, ai la dispozitie doua podete de lemn marginite de ghivece cu flori. In spatele casei, domnul Pam are cuşti cu prepelite, luminate zi şi noapte cu becuri slabe. Prepelitele sunt deasupra altor bazine cu somni (2.000 de somni, in total), iar mizeria lor cade direct la peşte. „E mai buna decat orice mancare pe care le-o poti cumpara”, ne-a asigurat Pam, cand ne-a aratat gospodaria. Mai sus, stam noi. Locuim intr-o casa inaltata pe piloni de doi metri, alba şi ea, spatioasa şi cu o veranda cat un living. Oriunde ai privi, vezi jungla – bogata, verde şi zumzaitoare, cu un zgomot atat de puternic incat bazaitul ei patrunde şi in casa. Mai departe, locuieşte un rus, pe nume Kiril, iar langa el un englez şi o austriaca. Şi tot aşa, mai sunt inca cinci case, ocupate de oameni din lumea intreaga.

Chaloklum – un sat pescaresc

Suntem de aproape trei luni in Chaloklum, un sat de pescari de pe insula Phangan (sau Koh Phangan), din sud-estul Thailandei. Insula este aproape de Samui şi e cunoscuta  in randul petrecaretilor şi al backpakerilor pentru Full Moon Party şi Half Moon Party. Atunci, barcile şi vapoarele varsa  turişti de pe celelalte insule, pe plaje şi pontoane, toti in cautare de cazare. Chaloklum este insa liniştit. La primele ore ale dimineatii, pe strada principala sunt putini oameni. Obloanele de la geamuri şi uşi mai sunt inca trase, iar locul pare un oraşel din filmele western. Litere de-o şchioapa anunta o promitatoare bucatarie internationala: Lost Dog, Cuccina Italiana, French Bakery, Nhong Tai, Jazz Club, Cafe World’s End. Localnicii sunt deja la tarabele lor de carnuri şi verdeturi sau intind calamarii la uscat. Un drum ascuns dupa perdeaua de cocotieri şi de vegetatie te duce in inima agricola a satului. Aici, barbatii thailandezi joaca volei de picior cu mingi din bambus, femeile curata legume, copiii se joaca sau merg la şcoala de langa templu.

Pontonul delimiteaza doua lumi pasnice, dar fundamental diferite:  localnicii thailandezi si turistii occidentali. Seara, in timp ce de-a lungul plajei restaurantele sunt intesate cu turisti in cautare de fructe de mare, peste sau pizza, pe ponton se aduna oamenii locului. La picioarele lor sunt pete de cerneala neagra – lichid scuipat de calamarii in agonie ca un ultim act de aparare. Rad, mananca, dau la calamari, uneori doar cu o ata, beau bere si canta la chitara. In indepartarea intunecata se vad bratele luminate, ca niste OZN-uri, ale pescadoarelor de calamari. Dar lumile astea doua interfereaza: localnicii au ajuns sa traiasca in mare parte datorita turistilor. Pentru ei, prind peste si calamari pe care ii servesc mai scump in restaurante, pentru ei au invatat limba engleza si bucataria occidentala desi ei mananca orez simplu cu supa; pentru straini au ridicat case frumoase si tot pentru ei au deschis saloane de masaj si organizeaza expeditii cu elefanti.

 

Acomodarea

Lui Vladimir ii place aici. A acceptat schimbarea cu bucuria şi firescul copiilor de noua luni. I-a placut orezul din prima zi, la fel apa şi fructele. Mai degraba, eu am avut probleme de acomodare – caldura prea mare, mancare condimentata şi orez in loc de paine. Catalin cunoaşte deja  Thailanda. Este venit pentru a treia oara, iar de data asta vrea sa-şi formeze o noua flora intestinala care sa tolereze curry-ul. Dar acum, totul a intrat in normal. Mi-am gasit un ritm, am locuri preferate, am invatat sa comand şi altceva decat orez; viata cu un copil mic este uşoara: nu-l imbrac (deci fara scandal la plecari), nu poarta pampers, dupa doua bai in mare doarme dus cateva ore, iar cand mergem in oraş, are atatea prietene care mi-l rapesc sa se joace incat pot avea mese liniştite. In plus, dimineata, dupa ce vin de la baie, baiatul adoarme, iar eu ma sui pe bicicleta şi fug pentru o ora la buna doamna Poo, maestra a masajului thailandez. Cu timpul, a devenit prietena noastra. Ne-a vizitat acasa, se joaca cu Vladimir, l-a botezat Songkran (e sarbatoarea anului nou thailandez, iar Vladimir are ziua de naştere in acea perioada). Pe baietel  il cunosc chiar şi oamenii care duc turiştii cu barca şi-l striga de fiecare data: Bla-di-mil. Sau mai simplu: Mi-luuu!

Griji uitate

Nu pot decat sa zambesc cand imi amintesc de grijile pe care mi le-am facut cand am venit aici. Imi era teama de drumul cu avionul şi sfaturile rudelor ma pusesera pe ganduri (lasa copilul acasa, il imbolnaveşti, e prea departe etc). In avion mai erau alti patru bebeluşi şi toti primisera patuturi. Puteam cere apa, lapte praf şi meniu special. La filtrele de la vama mi s-a permis sa trec cu mancarea şi bautura  lui. In aeroportul din Doha, cum caruciorul era in bagajul de cala, am primit unul de la aeroport. Cand am povestit celor de acasa, m-au crezut cu greu. Iar aici, ce ar putea fi ingrijorator? Simpaticele Lucy, Ming, Nem şi micul Piao (care la şapte luni se tine foarte bine pe picioare) sunt nedespartiti de baietel. De ziua lui, ne-au aşteptat  pana la zece seara la restaurantul parintilor lor ca sa-i dea cadourile lui Vladimir. Nu o data a fost luat prin bucatarii şi adus de acolo cu ceva bun in manuta.

Tihna

„Ieri ne-am adunat un grup mai maricel”, am scris, intr-o seara, acasa „şi am mers la prajituri şi cafea la vecinul englez de mai sus. Il cheama Ben si e un fotograf relaxat şi simpatic. Am vorbit de toate nimicurile, pana am ajuns la hip hop japonez şi hip hop rusesc cu acustica reggae… Tot ieri am fost la una din multele cascade din insula, la Paradise Waterfall, un loc umbros, la zece minute de mers pe jos. Am vazut ca in insula asta s-a adunat o mana de europeni care şi-au facut afaceri şi nu mai pleaca. Nu sunt afaceri pentru profit ci pentru a putea ramane: nişte suedezi au un restaurant mic unde bei cafea buna, un italian popular – o pizzerie şi un bar, un cuplu de germani la care merg zilnic au un meniu sanatos cu cereale, müsli şi fructe, un francez – o brutarie. M-am imprietenit foarte bine cu femeile de la masaj. Merg in fiecare zi la masaj thailandez şi m-am apropiat de cea mai tanara, care a dat şi numele locului (Natty massage, de la Nat). E indragostita de vampiri, de Edward din Twilight şi vrea sa afle totul despre ei. I-am aratat poze cu Romania, cu Branul şi m-a intrebat cum de sunt romanca şi nu sunt vampir. I-am promis ca, daca voi intalni unul, ii voi da cartea ei de vizita. Dupa doua zile am aflat ca Natty a fost baiat pana anul trecut. Mi s-a parut incredibil, este perfecta. Şi pare ca se simte bine in pielea ei. Bine ca am convins-o ca unei fete nu-i sta bine sa salute cu «noroc».”

Oameni şi oameni

Venirea aici este un prilej sa cunoaştem oameni şi poveşti de viata. Cel mai mult m-a impresionat seara in care Vladimir a implinit zece luni şi am ieşit la masa cu grup numeros, de partea cealalta a insulei. Vladimir a mai cucerit doua thailandeze, dar e deja ceva obişnuit. Cu ocazia asta, am cunoscut un cuplu special: el – un englez inalt, cu parul alb, distins. Avea ochi şi privire atat de patrunzatoare incat am avut impresia ca nici nu clipeşte. Purta o camaşa alba cu motive thailandeze, vorbea putin şi saluta cu mainile impreunate ca budiştii. Ea – o elvetianca plina de viata, roşcata, cu tatuaj la picioare care m-a uluit cand mi-a spus ca in august va fi bunica. I-am urmarit toata seara: el foarte calm, politicos şi intr-un fel absent (ma ducea cu gandul la un calugar zen), ea ara galagioasa şi vorbea non stop. Sunt casatoriti de doi ani. Intr-o seara, Ben ne-a spus povestea lor. El se trage dintr-o familie aristocrata şi de-a lungul vietii a cunoscut perioade de bunastare şi cadere extreme. Timp de doi ani a fost un homeless in Londra şi locuia intr-un parc. A predat engleza. Acum hipnotizeaza şi, adesea, işi incearca puterile pe magarii de la ferma lui. Ea este seropozitiva şi nu mai are mult de trait: din cauza ca sistemul ei imunitar e la pamant, s-a imbolnavit de toxoplasmoza şi e pe moarte. Cand doctorii i-au spus ca nici macar nu ar trebui sa mai fie in viata, le-a zis prietenilor: „De ce nu m-au intrebat pe mine cat mai am de trait? Nu am de gand sa mor inca!” In tinerete s-a drogat, acum, are doi soti şi inca o vitalitate extraordinara. Nici cele doua thailandeze care au cazut victime farmecului vladimiresc (a vrut numai la ele in brate pana cand a adormit dus in zgomotul discutiei şi al muzicii de la boxe) nu trebuie trecute cu vederea. Erau doua tinere cochete, frumoase, ca doua papuşi, imbracate sexy. Cam de 20-21 de ani… Dar, stupoare: una avea 38 şi cealalta 39 de ani. Am impresia ca oamenii aştia nu imbatranesc! Este rezultatul unei combinatii de alimentatie sanatoasa, clima blanda, detoxifiere naturala, prin intermediul condimentelor, suc de cocos.

Hotul

Viata s-ar fi scurs liniştit, monoton chiar, daca un val de furturi nu ar fi tulburat liniştea celor care locuiesc aici. Dupa ce ne-au fost furati banii de doua ori, ultima oara hotul lasand semne vizibile (manerul uşii rupt), am aflat ca toti locatarii pitorescului complex au patit la fel. Iar suspectul era neinsemnatul şi nevinovatul Pam; mic de statura şi mereu cu un zambet tamp pe buze, el parea sa alunge orice suspiciune daca nu am fi auzit cu urechile noastre fiara care salaşuieşte in el atunci and bea. Iar alcoolul, ii dadea curaj: a furat de la noi, s-a aventurat la Kiril care plecase pentru o luna, a urcat la Ben, caruia i-a stricat yala, iar el nu a mai putut intra in casa şi, in cele din urma, la nişte nou veniti la care, pur şi simplu, a spart geamul (din pacate, cea care trage este biata doamna Jig care munceşte din greu. Fara ştirea lui, incearca sa ne plateasca acum datoria – echivalentul a 1.000 de lei). In cele din urma, dl Pam şi-a schimbat strategia: nu mai fura, dar se imprumuta şi nu-şi plateşte datoriile. S-a imprumutat şi de la noi. I-am dat bani, numai ca sa nu ne mai fure şi sa ne pagubeasca mai tare.

La spital

Un moment de cumpana a fost la intoarcerea dintr-o scurta escapada in Malaezia. Ne-am intors toti trei bolnavi de acolo, dar cel mai grav era Vladimir avea temperatura 39,6, diaree foarte severa, vomita orice baga in gurita şi nu bea apa. Era obosit şi deshidratat. Am fost la doua clinici (una in Malaezia, una aici), dar nu a raspuns la tratamentul prescris, aşa ca am mers  la spital. Chiar daca eram disperata şi speriata, iar spitalul modest, fara facilitati, am avut puterea sa fiu impresionata. Am simtit ca cineva avea grija de noi inca din primele minute. Internarea a durat, pe ceas, zece minute: am mers la informatii, de acolo am fost indrumati la un ghişeu unde am completat o fişa cu toate datele şi simptomele baiatului şi cu fişa am intrat direct la doctoral Wurawat. „O, micutul e slabit, trebuie perfuzii”, a spus imediat. Ne-a zis ca trebuie sa-i faca analize, ca, in mod sigur are o infectie bacteriana, şi ca ne sfatuieşte sa-l internam ca sa i se administreze perfuzii şi antibioticul necesar. Pana la vizita de seara aveam rezultatul: infectie bacteriana din cauza mancarii sau a apei şi antiobioticul deja „lucra”. Recuperarea  a durat patru zile. Greu a fost şi de Catalin. In acea perioada erau inundatii, iar el facea naveta spital – casa, pe scuter, prin ploaie, ca sa ne aduca de mancare. Casa era şi ea inundata, dar a reamenajat-o pana cand am fost externati.

 Revenirea

Ieri seara s-a intamplat ceva magic. Sezonul s-a incheiat, iar turiştii sunt putini. Cei care au ramas aici, ori au vacante prelungite, ori sunt proprietarii micilor afaceri. Ne cunoaştem intre noi şi, chiar daca nu ne ştim pe nume, ne salutam. Ca in orice seara de miercuri, am mers la Omega Bar, locul de cantari şi jam sessionuri al satului. Vladimir era cu noi (am observat ca-i place muzica) şi a inceput sa dea din fundulet. Se tinea de masa, batea ritmul, dadea din cap şi radea cu cei doi dintişori din fata. O frantuzoaica nu prea tanara, dar sexy, al carei sot cu un picior batea cu foc la bongo, a venit sa ne felicite pentru copilul nostru reuşit, un italian se juca de-a v-ati ascunselea pe dupa  mese tipand „my little friend”, iar la plecare, un englez ne-a spus: „Vladimir will be a star”. L-am crezut.

Adio!

In curand, vom pleca. Ne-am luat ramas bun de la toti prietenii. Poate nu-i voi mai vedea niciodata. Ma incearca o tristete adanca. Am venit aici nesigura, epuizata (schimbarile aparute in viata mea odata cu naşterea lui Vladimir m-au debusolat) şi stresata. Rolul de mama de copil de cateva luni includea mai mult grija, atentie, mancare potrivita pentru micut, diversificare, temperatura şi dureri de dintişori, decat joaca, rasete şi haos plin de buna dispozitie. Aici, lucrurile s-au inversat. M-am lasat invaluita de atmosfera locului şi de spiritul lui relaxat şi totul a devenit mai uşor. Imi pare rau ca plec pentru ca nu sunt sigura ca voi reuşi sa fiu aşa liniştita in tara. Imi voi recupera bagajul de ingrijorari şi preocupari din Otopeni, dar poate ca, de data asta, imi va fi mai uşor cu cateva kilograme. Voi incerca sa nu uit lectia seninatatii, a impacarii şi a bucuriei pe care am invatat-o intr-un sat budist de pe o insula din cealalta parte a lumii.

 

* Reportaj aparut in numarul din august 2011 al revistei Glamour Romania